blog partener : MediaBodysk
Blog-ul oficial al Radio-ului MediaBodysk.
http://mediabodysk.blogspot.com/
joi, 25 septembrie 2008
miercuri, 24 septembrie 2008
Galerie foto (Stefan Hrusca- Balada trecerii prin spini
“
Trezeste-te intr-o dimineata, arunca-ti pe fata apa proaspata de izvor si iesi asa, adormit, pe prispa luminata de soare. Ce alt sentiment uman ar putea inlocui bucuria provocata de baia aceea de lumina? Sa simti mangaierea calda si binevoitoare a razelor pe pielea alba. Apoi sa intinzi mainile spre zare si sa vezi copii jucandu-se-n vale prin iarba-nalta si deasupra lor o ploaie de petale coborand de pe crengile pomilor infloriti. Zumzet , ciripituri de pasarele si glasuri de mici fapturi umane prinse parca intr-un joc al naturii. Sa vezi fetitele alergand cu rochitele si zulufii-n blanda adiere iar baietii urmarind prin iarba fluturi in salbaticul lor zbor de-o gingasie desprinsa din vis.
Te vei simti atunci parte a unei povesti a carei actiune se petrce undeva departe, peste vai, munti cu lacuri si rauri de lumina. Doar intr-o astfel de dimineata, in timp ce privesti raul alunecand printre stanci de aur poti spune cu inima deschisa:
-Ce zi frumoasa va fi azi!
Dar asta se petrece in bsme vei spune tu...Ei bine iti dau dreptate. Eu m-am trezit de dimineata si am deschis fereastra lasand sa–mi patrunda in camera fumul de masina ce imediat m-a inspaimantat. Claxoane si sute de zgomote asurzitoare mi-au zgariat auzul. Aglomeratie in strada,mizerie... Toate acestea ma facura sa ma retrag in fata televizorului si in timp ce ma imbracam am ascultat stirile. Zeci de crime, furturi, scumpiri, impozite si inflatie. Ai spune ca asta m-a aruncat intr-o stare depresiva. Ei bine nu a fost asa . Am iesit din nou pe balcon si m-am intins mainile spre cer si am oftat profund cuprins de speranta.
-O alta zi, o alta poveste!
Se numeste speranta prietene jurnal. Doar prin ea am putea ajunge vreodata sa ne trezim in acea dimineata cu soare de care-ti povesteam mai devreme. Pana atunci o vom gasi doar in basme si romane nemuritoare. Ceea ce eu am trait si am simtit ani de-a randul nimeni nu va putea reproduce vreodata, caci nu omul isi face destinul ci el e doar o marioneta a lumii care-l inconjoara, a propriilor ambitii. Cei despre care doresc sa va povestesc in continuare sunt astfel de oameni care de la inceput pana la sfarsit s-au luptat pe rand cu lumea, cu dragostea, cu ura si chiar au infruntat moartea. De ce? Pentru ca ei nu au fost doar niste simpli oameni ci au fost cu adevarat niste actori in marele joc al vietii. Ceea ce voi arata in paginile ce urmeaza nu este o piesa de teatru ci este viata asa cum e ea.” (va continua romanul Flori de mai)
marți, 23 septembrie 2008
Expozitie foto
Am realizat un montaj cu fotografii ale unor artisti cunoscuti din tara si din afara pe tema nudului.
sâmbătă, 13 septembrie 2008
Proaspat FJSC-ist!!!!!
In sfarsit am primit rezultatele! Am intrat la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii!
marți, 9 septembrie 2008
SIMBOLISTICA ŞI PARTICULARITĂŢILE FANTASTICULUI
SIMBOLISTICA ŞI PARTICULARITĂŢILE FANTASTICULUI ÎN NUVELA
DOUĂSPREZECE MII DE CAPETE DE VITE
de MIRCEA ELIADE
DOUĂSPREZECE MII DE CAPETE DE VITE
de MIRCEA ELIADE
Mircea Eliade (1907-1986) este unul dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai epocii literare moderne, alături de care proza românească a evoluat spre postmodernism. Stilul său inovator de a analiza aspecte ale umanului se trage din vasta experienţă a savantului Mircea Eliade. Toate operele sale sunt scrise pe baza unei documentări asidue, care pentru marele istoric al religiilor reprezenta cheia spre realizarea multor proiecte. A scris atât romane de valoare care au reprezentat la vremea lor un fenomen, pentru că se poate vorbi de fenomenul eliadesc, cum ar fi capodopera Maitreyi apărută în 1933 dar şi Romanul adolescentului miop (1924-1925), operă rămasă neterminată, Isabel sau apele diavolului (1929), Intoarcerea din rai (1934), Lumina ce se stinge (1934), Nuntă în cer (1938) cât şi studii critice, având la bază experienţa sa ca doctor în istoria religiilor: Sacrul şi profanul, Traité d’histoire des religions precum şi monumentala lucrare Histoire de croyances et des idées religieuses la care scrie doi ani. Eliade este prin excelenţă un scriitor cu un simţ analitic acut şi de aceea regăsim în operele lui foarte multe idei ale savantului.
El a deschis o nouă perspectivă şi în ceea ce priveşte fantasticul în literatura română. Nuvelele sale de acest gen par a fi o continuare a stilului lui Caragiale (La hanul lui Mânjoală) dar se deosebesc prin unghiul de percepere a relaţiei sacru-profan şi mai ales fantastic-real. În opinia lui Eugen Simion, Mircea Eliade este un scriitor care încearcă să „identifice prezenţa miticului în expresia umană.”. Pentru el sacrul este o altă dimensiune, iar atunci când se creează un punct de întâlnire între cele două lumi, timpul stă în loc. Personajele care sunt prinse în jocul irealului, declanşează conexiunea dintre lumea fantasmelor şi universul profan şi suferă o anomalie, exemple în acest sens fiind Gavrilescu din nuvela La ţigănci şi Iancu Gore, personajul central din nuvela Douăsprezece mii de capete de vite.
Scrisă la Paris, în 1953, nuvela Douăsprezece mii de capete de vite anticipează, prin tematica fantastică- ieşirea din spaţiu şi din timp - nuvela apărută şase ani mai târziu, La ţigănci, şi îl are în centru pe cetăţeanul Iancu Gore din Piteşti, „ om de încredere şi viitor”, care doreşte cu îndârjire să recupereze nişte bani de la un oarecare Păunescu, un funcţionar de la Finanţe. Nuvela are caracter fantastic, sugerat de prezenţa a două planuri temporale şi spaţiale, imposibil de suprapus, neconcordante însă, în acelaşi timp, verosimile, pe care Gore le cunoaşte deopotrivă, fără a putea discerne între ceea ce este real şi ceea ce este, în esenţă, neverosimil. Matei Călinescu afirma că „pentru Eliade, cealaltă lume nu există în mod obiectiv – material, fizic – acolo, aşteptând să fie descoperită, ci reprezintă mai curând o invenţie sau o creaţie, dar una care, paradoxal, absolut misterios, are greutate ontologică.”
Particularitatea fantasticului eliadesc derivă din faptul că acesta nu mai este văzut ca o lume a dezlănţuirii forţelor terifiante, asociată ororii şi opusă cotidianului ci ca o soluţie de a evada din viaţa reală, lipsită de sens, ajungând la adevăratul înţeles al existenţei, sau, în cazul nuvelei mai sus menţionate, de a scăpa de obsesiile adânc impregnate în subconştient.
Nuvela debutează abrupt, cititorul fiind introdus, prin tehnica naratorială omniscientă şi omniprezentă, heterodiegetică, într-o cârciumă, locaş unde Gore cere cu obstinaţie încă o carafă de vin. Starea de beţie poate fi definită drept dereglare a simţurilor, abolirea raţionalului în favoarea iraţionalului prin crearea unui spaţiu paralel realităţii. Cu toate acestea, Eugen Simion respinge soluţia iraţională deoarece, în opinia lui, „personajul trăieşte raţional, coerent, verosimil în două sfere diferite de timp.”
Potrivit Doinei Ruşti, în Dicţionarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade, vinul este elementul ce „anticipează bulversarea spiritului de dinaintea oricărei regenerări”. Aşadar, spaţiul fantastic pe care îl percep simţurile lui Gore reprezintă proiecţia fizică a unei anomalii prezente în subconştient şi declanşate de neputinţa personajului, singur în speţa lui pe lume, de a accepta, din vanitate, că a fost păcălit de Păunescu, amicul său escroc. Regenerarea, scăparea de obsesia ideii de victimă, se produce astfel după ce obsesia atinge punctul culminant: prezenţa unui spaţiu atemporal, sacru, un adăpost antiaerian, în care personajele, madam Popovici şi servitoarea sa Elisaveta, moarte în plan fizic în urma unui bombardament, vorbesc, în mod surprinzător, de acelaşi Păunescu. În opinia aceleiaşi autoare, în opera eliadescă „anomalia nu este sesizată imediat; cel afectat păstrează o iluzorie legătură cu realitatea, suferă un blocaj al ideilor […] orice dereglare a ordinii acceptate deschide calea spre antinomiile lumii cunoscute, semnalează hierofanii, dar cum sacralitatea nu poate fi receptată în normalitate, anomalia este fie trăită cu intensitate şi inconştienţă, fie urmărită cu teamă şi agresivitate.”
Firul epic este relativ simplu: Iancu Gore vine în strada Frumoasei pentru a-l căuta pe Păunescu deoarece acesta din urmă îl înşelase cu trei milioane, promiţându-i scoaterea aprobării de la Finanţe, pentru exportul a douăsprezece mii de capete de vite. Poposeşte mai întâi la o cârciumă de unde află că locatarul din strada Frumoasei, numărul 14, s-a mutat după bombardament. Atrage atenţia faptul că personajul priveşte cu insistenţă ceasul ce indică ora douăsprezece fără sau şi câteva minute. Simbolistica acestei cifre este descifrată de autorii Dicţionarului de simboluri, Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, aceasta semnificând „numărul lumii desăvârşite, combinarea dintre patru, numărul lumii spaţiale, şi trei, numărul timpului sacru”. Nu întâmplător experienţa iniţiatică a lui Gore se naşte în jurul orei douăsprezece, semn că personajul ia contact cu un spaţiu atemporal, sacru, de a cărui prezenţă i-reală nu este, nici o clipă conştient.În opinia Doinei Ruşti, cifra douăsprezece reprezintă simbolul unei perioade încheiate.
Cu toate acestea, Iancu Gore vrea să se edifice dacă, într-adevăr, spusele cârciumarului sunt reale şi, ajungând în faţa casei, sună insistent. Aproape imperceptibil se face trecerea de la planul real la cel fantastic, soneria părând a declanşa, în subconştient, sirena „stridentă, neverosimilă” ce anunţă apropierea unui atac aerian. Speriat, Gore fuge în susul străzii, nescăpând însă de ideea că, dacă ministerul ar aproba ar putea exporta marfa. Ajunge într-un adăpost antiaerian unde întâlneşte trei personaje cu care doreşte să converseze, însă observă, cu stupoare că nimeni nu-i acordă atenţie. Totuşi se încăpăţânează să-şi facă simţită prezenţa, încercând mereu să se introducă în vorbă. El se pierde şi devine incoerent, trădând aceeaşi obsesie care îl măcinase până atunci. Află numele doamnei Popovici şi descoperă că subiectul de discuţie al celor trei era chiar Păunescu, cel care nu-i plătise chiria nici doamnei.Astfel observăm ca obsesia se desfăşoară permanent în subconştientul personajului care face legături imaginare între tot ceea ce i se întâmplă şi obsesia sa pentru escrocul de Păunescu.
Lumina care îl orbeşte pe Gore la ieşirea din adăpostul antiaerian reprezintă „simbolul revelaţiei mistice” după cum afirmă Doina Ruşti. Conform opiniilor aceleiaşi autoare, în studiul Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, cel care se întâlneşte cu lumina şi se recunoaşte în ea dobândeşte un mod de a fi transcendent, el fiind mort pentru lumea normală şi nu mai poate evolua în universul duratei şi al fiinţei. Lumina reprezinta elementul ce face trecerea de la lumea ireala la cea reala.
Lumea în care Gore întâlnise cele trei personaje este identificată potrivit aceleiaşi autoare, cu o lume subterană în care personajul renaşte şi odată ieşit şi cunoscând lumina, poarta spre centrul pământului se închide pentru totdeauna.
Gore trăieşte măcinat de propria sa obsesie chiar şi după ce se întoarce la cârciumă unde pune acel pariu şi află că, ceea ce văzuse, este imposibil de a se fi întâmplat. Tot ceea ce văzuse el se petrecuse cu mult timp în urmă, deoarece din casa cu pricina nu mai rămăsese decât grilajul iar adăpostul fusese distrus de bomba, care o ucisese pe Madam Popovici. Finalul este ambiguu pentru că, odată ce regenerarea lui Gore este completă, el dispare din acel cadru. O nouă intervenţie a mamei care îl striga pe Ionică sugereaza cititorului faptul că trecuse doar un ceas de când Gore trecuse pe la casa cu numarul 14 şi auzise aceaşi femeie strigându-şi copilul.
Ion P. Culianu consideră că personajul principal din Douăsprezece mii de capete de vite nu înţelege că se află în preajma morţii aşa cum nici Gavrilescu din La ţigănci nu realizează acest lucru. Gavrilescu şi Gore sunt oameni banali,care nu pot depăşi condiţia şi se comportă ca nişte mediocrii. Astfel, tot în opinia Doinei Ruşti „cu atât mai mult este pregătit pentru a descoperi misterul cel care nu este interesat de el ,cel care nu-i bănuieşte dimensiunile(...).”Gore, ca şi Gavrilescu sunt caracterizaţi de ignoranţă, datorată lipsei de înţelegere a situaţiei în care se află.
Şi în nuvela de faţă, ca şi în La ţigănci ratarea declanşează revoltă: Gore manifestă această obsesie pentru ratare într-un mod destul de insistent, el nepierzând nici o ocazie de a aminti de Păunescu, cel care îşi permisese să-l înşele. Acest sentiment de eşec total face ca orgoliul lui sa înceapă să se manifeste şi de aceea el se arată foarte mândru de renumele său pe care îl duce la rang de valoare .
După cum spunea Matei Călinescu în opera Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi , reflecţii., supranaturalul irumpe brusc în fluxul vieţii noastre şi ne sfidează ideile despre cauzalitate şi ordine. Cotidianul devine astfel singurul mediu apt să ne protejeze de necunoscut. Fantasticul lui Eliade nu se referă doar la mit, ci aspiră să funcţioneze asemenea lui. Dacă ar fi să cităm teoriile lui C. G. Jung referitoare la vise şi fantasme, am concluziona că asemenea fenomene poartă mesaje codate ale subconştientului. Aşa se explică de ce obsesia lui Gore apare şi în cadrul lumii paranormale, pentru că el se agaţă de ceva real pentru a nu pierde pe deplin legătura cu realitatea. Oamenii măcinaţi de obsesii cum ar fi Gavrilescu şi Gore îşi creează un univers în care subconştientul lucrează făcând legături cu realitatea cotidiană.
Aşadar, supranaturalul este o altă dimensiune a lumii reale în care noi trăim. Eliade a surprins foarte bine acest fapt şi l-a comparat cu aspecte ale mitului, dând naştere unor povestiri fantastice de mare valoare în care trecerea de la real la universul imaginar se face subtil, aproape insesizabil. Astfel de povestiri paranormale ascund realităţi de zi cu zi pentru că şi personajele sale le întâlnim deseori, în cârciumă,în tramvai; sunt oameni banali cufundaţi în mediocritate, care se consideră unici şi speciali în cadrul acestei societăţi superficiale.
El a deschis o nouă perspectivă şi în ceea ce priveşte fantasticul în literatura română. Nuvelele sale de acest gen par a fi o continuare a stilului lui Caragiale (La hanul lui Mânjoală) dar se deosebesc prin unghiul de percepere a relaţiei sacru-profan şi mai ales fantastic-real. În opinia lui Eugen Simion, Mircea Eliade este un scriitor care încearcă să „identifice prezenţa miticului în expresia umană.”. Pentru el sacrul este o altă dimensiune, iar atunci când se creează un punct de întâlnire între cele două lumi, timpul stă în loc. Personajele care sunt prinse în jocul irealului, declanşează conexiunea dintre lumea fantasmelor şi universul profan şi suferă o anomalie, exemple în acest sens fiind Gavrilescu din nuvela La ţigănci şi Iancu Gore, personajul central din nuvela Douăsprezece mii de capete de vite.
Scrisă la Paris, în 1953, nuvela Douăsprezece mii de capete de vite anticipează, prin tematica fantastică- ieşirea din spaţiu şi din timp - nuvela apărută şase ani mai târziu, La ţigănci, şi îl are în centru pe cetăţeanul Iancu Gore din Piteşti, „ om de încredere şi viitor”, care doreşte cu îndârjire să recupereze nişte bani de la un oarecare Păunescu, un funcţionar de la Finanţe. Nuvela are caracter fantastic, sugerat de prezenţa a două planuri temporale şi spaţiale, imposibil de suprapus, neconcordante însă, în acelaşi timp, verosimile, pe care Gore le cunoaşte deopotrivă, fără a putea discerne între ceea ce este real şi ceea ce este, în esenţă, neverosimil. Matei Călinescu afirma că „pentru Eliade, cealaltă lume nu există în mod obiectiv – material, fizic – acolo, aşteptând să fie descoperită, ci reprezintă mai curând o invenţie sau o creaţie, dar una care, paradoxal, absolut misterios, are greutate ontologică.”
Particularitatea fantasticului eliadesc derivă din faptul că acesta nu mai este văzut ca o lume a dezlănţuirii forţelor terifiante, asociată ororii şi opusă cotidianului ci ca o soluţie de a evada din viaţa reală, lipsită de sens, ajungând la adevăratul înţeles al existenţei, sau, în cazul nuvelei mai sus menţionate, de a scăpa de obsesiile adânc impregnate în subconştient.
Nuvela debutează abrupt, cititorul fiind introdus, prin tehnica naratorială omniscientă şi omniprezentă, heterodiegetică, într-o cârciumă, locaş unde Gore cere cu obstinaţie încă o carafă de vin. Starea de beţie poate fi definită drept dereglare a simţurilor, abolirea raţionalului în favoarea iraţionalului prin crearea unui spaţiu paralel realităţii. Cu toate acestea, Eugen Simion respinge soluţia iraţională deoarece, în opinia lui, „personajul trăieşte raţional, coerent, verosimil în două sfere diferite de timp.”
Potrivit Doinei Ruşti, în Dicţionarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade, vinul este elementul ce „anticipează bulversarea spiritului de dinaintea oricărei regenerări”. Aşadar, spaţiul fantastic pe care îl percep simţurile lui Gore reprezintă proiecţia fizică a unei anomalii prezente în subconştient şi declanşate de neputinţa personajului, singur în speţa lui pe lume, de a accepta, din vanitate, că a fost păcălit de Păunescu, amicul său escroc. Regenerarea, scăparea de obsesia ideii de victimă, se produce astfel după ce obsesia atinge punctul culminant: prezenţa unui spaţiu atemporal, sacru, un adăpost antiaerian, în care personajele, madam Popovici şi servitoarea sa Elisaveta, moarte în plan fizic în urma unui bombardament, vorbesc, în mod surprinzător, de acelaşi Păunescu. În opinia aceleiaşi autoare, în opera eliadescă „anomalia nu este sesizată imediat; cel afectat păstrează o iluzorie legătură cu realitatea, suferă un blocaj al ideilor […] orice dereglare a ordinii acceptate deschide calea spre antinomiile lumii cunoscute, semnalează hierofanii, dar cum sacralitatea nu poate fi receptată în normalitate, anomalia este fie trăită cu intensitate şi inconştienţă, fie urmărită cu teamă şi agresivitate.”
Firul epic este relativ simplu: Iancu Gore vine în strada Frumoasei pentru a-l căuta pe Păunescu deoarece acesta din urmă îl înşelase cu trei milioane, promiţându-i scoaterea aprobării de la Finanţe, pentru exportul a douăsprezece mii de capete de vite. Poposeşte mai întâi la o cârciumă de unde află că locatarul din strada Frumoasei, numărul 14, s-a mutat după bombardament. Atrage atenţia faptul că personajul priveşte cu insistenţă ceasul ce indică ora douăsprezece fără sau şi câteva minute. Simbolistica acestei cifre este descifrată de autorii Dicţionarului de simboluri, Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, aceasta semnificând „numărul lumii desăvârşite, combinarea dintre patru, numărul lumii spaţiale, şi trei, numărul timpului sacru”. Nu întâmplător experienţa iniţiatică a lui Gore se naşte în jurul orei douăsprezece, semn că personajul ia contact cu un spaţiu atemporal, sacru, de a cărui prezenţă i-reală nu este, nici o clipă conştient.În opinia Doinei Ruşti, cifra douăsprezece reprezintă simbolul unei perioade încheiate.
Cu toate acestea, Iancu Gore vrea să se edifice dacă, într-adevăr, spusele cârciumarului sunt reale şi, ajungând în faţa casei, sună insistent. Aproape imperceptibil se face trecerea de la planul real la cel fantastic, soneria părând a declanşa, în subconştient, sirena „stridentă, neverosimilă” ce anunţă apropierea unui atac aerian. Speriat, Gore fuge în susul străzii, nescăpând însă de ideea că, dacă ministerul ar aproba ar putea exporta marfa. Ajunge într-un adăpost antiaerian unde întâlneşte trei personaje cu care doreşte să converseze, însă observă, cu stupoare că nimeni nu-i acordă atenţie. Totuşi se încăpăţânează să-şi facă simţită prezenţa, încercând mereu să se introducă în vorbă. El se pierde şi devine incoerent, trădând aceeaşi obsesie care îl măcinase până atunci. Află numele doamnei Popovici şi descoperă că subiectul de discuţie al celor trei era chiar Păunescu, cel care nu-i plătise chiria nici doamnei.Astfel observăm ca obsesia se desfăşoară permanent în subconştientul personajului care face legături imaginare între tot ceea ce i se întâmplă şi obsesia sa pentru escrocul de Păunescu.
Lumina care îl orbeşte pe Gore la ieşirea din adăpostul antiaerian reprezintă „simbolul revelaţiei mistice” după cum afirmă Doina Ruşti. Conform opiniilor aceleiaşi autoare, în studiul Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, cel care se întâlneşte cu lumina şi se recunoaşte în ea dobândeşte un mod de a fi transcendent, el fiind mort pentru lumea normală şi nu mai poate evolua în universul duratei şi al fiinţei. Lumina reprezinta elementul ce face trecerea de la lumea ireala la cea reala.
Lumea în care Gore întâlnise cele trei personaje este identificată potrivit aceleiaşi autoare, cu o lume subterană în care personajul renaşte şi odată ieşit şi cunoscând lumina, poarta spre centrul pământului se închide pentru totdeauna.
Gore trăieşte măcinat de propria sa obsesie chiar şi după ce se întoarce la cârciumă unde pune acel pariu şi află că, ceea ce văzuse, este imposibil de a se fi întâmplat. Tot ceea ce văzuse el se petrecuse cu mult timp în urmă, deoarece din casa cu pricina nu mai rămăsese decât grilajul iar adăpostul fusese distrus de bomba, care o ucisese pe Madam Popovici. Finalul este ambiguu pentru că, odată ce regenerarea lui Gore este completă, el dispare din acel cadru. O nouă intervenţie a mamei care îl striga pe Ionică sugereaza cititorului faptul că trecuse doar un ceas de când Gore trecuse pe la casa cu numarul 14 şi auzise aceaşi femeie strigându-şi copilul.
Ion P. Culianu consideră că personajul principal din Douăsprezece mii de capete de vite nu înţelege că se află în preajma morţii aşa cum nici Gavrilescu din La ţigănci nu realizează acest lucru. Gavrilescu şi Gore sunt oameni banali,care nu pot depăşi condiţia şi se comportă ca nişte mediocrii. Astfel, tot în opinia Doinei Ruşti „cu atât mai mult este pregătit pentru a descoperi misterul cel care nu este interesat de el ,cel care nu-i bănuieşte dimensiunile(...).”Gore, ca şi Gavrilescu sunt caracterizaţi de ignoranţă, datorată lipsei de înţelegere a situaţiei în care se află.
Şi în nuvela de faţă, ca şi în La ţigănci ratarea declanşează revoltă: Gore manifestă această obsesie pentru ratare într-un mod destul de insistent, el nepierzând nici o ocazie de a aminti de Păunescu, cel care îşi permisese să-l înşele. Acest sentiment de eşec total face ca orgoliul lui sa înceapă să se manifeste şi de aceea el se arată foarte mândru de renumele său pe care îl duce la rang de valoare .
După cum spunea Matei Călinescu în opera Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi , reflecţii., supranaturalul irumpe brusc în fluxul vieţii noastre şi ne sfidează ideile despre cauzalitate şi ordine. Cotidianul devine astfel singurul mediu apt să ne protejeze de necunoscut. Fantasticul lui Eliade nu se referă doar la mit, ci aspiră să funcţioneze asemenea lui. Dacă ar fi să cităm teoriile lui C. G. Jung referitoare la vise şi fantasme, am concluziona că asemenea fenomene poartă mesaje codate ale subconştientului. Aşa se explică de ce obsesia lui Gore apare şi în cadrul lumii paranormale, pentru că el se agaţă de ceva real pentru a nu pierde pe deplin legătura cu realitatea. Oamenii măcinaţi de obsesii cum ar fi Gavrilescu şi Gore îşi creează un univers în care subconştientul lucrează făcând legături cu realitatea cotidiană.
Aşadar, supranaturalul este o altă dimensiune a lumii reale în care noi trăim. Eliade a surprins foarte bine acest fapt şi l-a comparat cu aspecte ale mitului, dând naştere unor povestiri fantastice de mare valoare în care trecerea de la real la universul imaginar se face subtil, aproape insesizabil. Astfel de povestiri paranormale ascund realităţi de zi cu zi pentru că şi personajele sale le întâlnim deseori, în cârciumă,în tramvai; sunt oameni banali cufundaţi în mediocritate, care se consideră unici şi speciali în cadrul acestei societăţi superficiale.
Bibliografie:
1.CALINESCU, Matei –Despre Ion P Culianu şi Mircea Eliade.Amintiri,lecturi,reflecţii-Editura Polirom 2002
2.ELIADE, Mircea-La Ţigănci-Ed.Cortex 2000
3. GHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain- Dicţionarul de simboluri vol 1.Editura Artemis Bucureşti
4.RUSTI, Doina-Dicţionar de Simboluri din opera lui Mircea Eliade ediţia a III-a Editura Tritonic Bucureşti,2005
5.SIMION, Eugen-Scriitori români de azi vol 2.Editura Cartea Românească,1976
1.CALINESCU, Matei –Despre Ion P Culianu şi Mircea Eliade.Amintiri,lecturi,reflecţii-Editura Polirom 2002
2.ELIADE, Mircea-La Ţigănci-Ed.Cortex 2000
3. GHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain- Dicţionarul de simboluri vol 1.Editura Artemis Bucureşti
4.RUSTI, Doina-Dicţionar de Simboluri din opera lui Mircea Eliade ediţia a III-a Editura Tritonic Bucureşti,2005
5.SIMION, Eugen-Scriitori români de azi vol 2.Editura Cartea Românească,1976
Equilibrum
E pace-n noi cand noaptea vine
Si pace-o fi si pe pamant
Cand canta visele din mine
Si ma indeamna sa renunt.
Atarna luna la fereastra mea
Si dac-am strange-o acum la piept
Am stoarce chiar in cupa ta
Trei picaturi de sange fiert.
S-o bem fara suras si fara soapte
Lumina sa se stinga-n noi
Si sa ramana noaptea noapte
Iar noi intr-unul sa fim doi.
Un trup, o inima aceeasi viata
O lume-ntreaga fara zei
Cu oameni vii dar fara fata.
Nu poti sa-i vezi dar poti s-auzi ce vrei
sâmbătă, 21 iunie 2008
Timpul în imagini
" Cine-si pierde amintirea propriului trecut isi pierde personalitatea"- Luigi Pirandelo
Ai încercat vreodată bunul meu prieten să descoperi esenţa a ceea ce reprezinţi? Nu vorbesc aici de cine ştie ce filozofie ci vorbesc despre familie, rădăcinile tale, acel trecut care nu-ţi aparţine în mod direct dar care este singura moştenire durabilă.
Suferind de o scurta criză de identitate şi aprins de nevoia de a mă regăsi după multele suferinţe indurate în ultima perioadă am plecat la bunici într-unul din acele weekend-uri când nu aştepţi ca vreun prieten să te caute nici măcar la telefon mai ales ca ai si cerut sa fi lasat in pace. Bunica m-a primit veselă ca-ntotdeauna şi pusă serios să mă ajute să mă trezesc din acea pasă proastă în care mă aflam. Mă simţeam singur şi pustiit de multe probleme ce apăreau pe zi ce trecea si parca lumea devenea din ce in ce mai mica pentru un om care vrea sa fuga pe o insula pustie..
Nu ştiu câti sunt ca mine în acele momente în care dacă ai pus mâna pe o cutie cu vechituri ai senzaţia că ai descoperit cine ştie ce comoară preţioasă. In aşteptarea cinei am găsit în “camera de curat” a bunicii un astfel de obiect.
Această "cameră de curat" are o întreagă filozofie în tradiţia bătrânilor. I se mai spune si "salon" sau "casa mare", prima denumire provenind din faptul ca taranii au urmat exemplul caselor boieresti care aveau o camera de primire numita salon. In acest loc erau primiti oaspetii. Aici este spaţiul mitic interzis, păzit de însuşi Cerberul cu ale sale trei capete şi cu colţii rânjiţi. Nepoţii nu au acces nici măcar pentru câţeva minute.
Asta era pentru mine camera în care mirosea puternic a naftalină şi-mi părea atât de curat totul încât dacă atingeam ceva simţeam imediat că am zgâriat statuia vreunui zeu.
Acolo se afla o canapea deasupra căreia trona imaginea străbunicilor mei şi a bunicii mele aflaţi toţi trei în acelaşi tablou. Părea că diferenţa dintre fiică şi părinţi este de doar 4-5 ani. Târziu am aflat că fusese făcut pe comandă la un fotograf deoarece străbunicul murise deja când bunica devenise pionieră. Aşadar a luat o poză a celor doi din primii ani de căsătorie şi a adăugat chipul fiicei care pe vremea aceea nici nu era născută.
Câtă lumină şi cât zâmbet în acea fotografie de familie dar ce păcat însă că fericirea de pe chipurile lor fusese surprinsă în perioade de timp diferite. Mai e undeva lângă şifonierul imens din lemn masiv un alt tablou pictat însă de data aceasta era al mamei mele. Fusese realizat de o pictoriţă ce lucra ca architect în construcţia barajului de la Siriu. Acelaşi zâmbet, aceeaşi frumuseţe palidă şi totuşi încă vie surprinsa intr-un portret in culorii nenaturale.
În dulapul cu haine, jos se ascundea o cutie veche, aproape mucegăită şi nedeschisă de ani buni.. Am ridicat-o cu ambele mâini şi am pus-o pe pat nerăbdător să aflu ce ascunde. O oră întreagă am cotrobăit printre sute de fotografii cu nepoţi şi strănepoţi, fotografii de toate mărimile, de toate tipurile, aruncate fără să respecte o ordine,sfidând parcă trecerea timpului in dezordinea lor.
Chipuri triste,vesele sau străine îmi zâmbeau sincer,altele vag, forţat de sub povara grea a anilor.
Am descoperit pe fundul cutiei o jumătate de poză veche, alb negru, a cărei imagine putea fi încă văzută clar în ciuda amprentei galbene a vremii.
Aceea fusese explozia curiozităţii mele trupeşti din copilărie. O ascunsesem după ce în vacanţa din primul an de şcoală toata vara mă uitam pe furiş la ea. Pe spate nu scria nimic dar asta nu conta . Niciodată nu avusesem curajul să întreb cine era acolo. Ultima dată când am întrebat ceva asemanator a fost cand i-am aratat strabunicii , pe la 11 ani toate actele dintr-un sertar si am inceput s-o intreb cine erau acele persoane ale caror nume aparea acolo.
Ion Avramescu , de exemplu, de care nu auzisem niciodata pana atunci avea acolo un certificat de nastere. Fusese fratele strabunicului meu si murise in razboi. Citeam si pe chipul batranei trezeam atatea durei , atatea zambete crispate incat m-a rugat sa ma opresc. Atunci credeam ca imi ascunde ceva , dar acum inteleg ca era prea dureros sa-i aduc aminte toate acele momente din viata unui om: pastrate in hartii vechi:certificate de nastere, de divort, de deces, de casatorie, scrisori ingalbenite de vreme sau felicitari si carti postale uitate printre vechituri.
In fotografia mea erau infatisate doua femei goale ce coborau impreuna pana la rau. Blonda cu sanii mici isi inmuia picioarele in apa iar bruneta voluptoasa se sprijinea gratios de umerii ei. Ei bine , daca la sapte ani asta era o scena senzuala, acum ea imi inspira mister, pasiune si nu in ultimul rand regret.
Poate ca niciodata nu voi afla cine sunt cele doua femei frumoase si de ce apar ele goale in fotografie dar pot afla ce s-a intamplat in casa aceea, pot afla secretele a trei generatii numai rascolind prin cufere si poduri! Asta ma face sa-mi doresc sa las in urma mea mai mult decat o serie de poze roase de timp si soareci.
Taietura cu foarfeca are forma unui decupaj al unei maini. O mana pe care o vad dar nu exista. Poate fi mana unui barbat dar de ce ar fi vrut cineva sa-l scoata de acolo?
Ce rol ar fi putut avea el?Cine era?
Atatea intrebari se pot naste incercand sa cunosti cate ceva despre originile tale incat ajungi sa uiti de unde ai plecat de fapt.
Astfel, m-am trezit din nou ferici si inconjurat de prieteni si de familie. O familie care nu vrea nimic de la mine....O familie muta care traieste doar in cadre alb-negru...
(va urma)
Ai încercat vreodată bunul meu prieten să descoperi esenţa a ceea ce reprezinţi? Nu vorbesc aici de cine ştie ce filozofie ci vorbesc despre familie, rădăcinile tale, acel trecut care nu-ţi aparţine în mod direct dar care este singura moştenire durabilă.
Suferind de o scurta criză de identitate şi aprins de nevoia de a mă regăsi după multele suferinţe indurate în ultima perioadă am plecat la bunici într-unul din acele weekend-uri când nu aştepţi ca vreun prieten să te caute nici măcar la telefon mai ales ca ai si cerut sa fi lasat in pace. Bunica m-a primit veselă ca-ntotdeauna şi pusă serios să mă ajute să mă trezesc din acea pasă proastă în care mă aflam. Mă simţeam singur şi pustiit de multe probleme ce apăreau pe zi ce trecea si parca lumea devenea din ce in ce mai mica pentru un om care vrea sa fuga pe o insula pustie..
Nu ştiu câti sunt ca mine în acele momente în care dacă ai pus mâna pe o cutie cu vechituri ai senzaţia că ai descoperit cine ştie ce comoară preţioasă. In aşteptarea cinei am găsit în “camera de curat” a bunicii un astfel de obiect.
Această "cameră de curat" are o întreagă filozofie în tradiţia bătrânilor. I se mai spune si "salon" sau "casa mare", prima denumire provenind din faptul ca taranii au urmat exemplul caselor boieresti care aveau o camera de primire numita salon. In acest loc erau primiti oaspetii. Aici este spaţiul mitic interzis, păzit de însuşi Cerberul cu ale sale trei capete şi cu colţii rânjiţi. Nepoţii nu au acces nici măcar pentru câţeva minute.
Asta era pentru mine camera în care mirosea puternic a naftalină şi-mi părea atât de curat totul încât dacă atingeam ceva simţeam imediat că am zgâriat statuia vreunui zeu.
Acolo se afla o canapea deasupra căreia trona imaginea străbunicilor mei şi a bunicii mele aflaţi toţi trei în acelaşi tablou. Părea că diferenţa dintre fiică şi părinţi este de doar 4-5 ani. Târziu am aflat că fusese făcut pe comandă la un fotograf deoarece străbunicul murise deja când bunica devenise pionieră. Aşadar a luat o poză a celor doi din primii ani de căsătorie şi a adăugat chipul fiicei care pe vremea aceea nici nu era născută.
Câtă lumină şi cât zâmbet în acea fotografie de familie dar ce păcat însă că fericirea de pe chipurile lor fusese surprinsă în perioade de timp diferite. Mai e undeva lângă şifonierul imens din lemn masiv un alt tablou pictat însă de data aceasta era al mamei mele. Fusese realizat de o pictoriţă ce lucra ca architect în construcţia barajului de la Siriu. Acelaşi zâmbet, aceeaşi frumuseţe palidă şi totuşi încă vie surprinsa intr-un portret in culorii nenaturale.
În dulapul cu haine, jos se ascundea o cutie veche, aproape mucegăită şi nedeschisă de ani buni.. Am ridicat-o cu ambele mâini şi am pus-o pe pat nerăbdător să aflu ce ascunde. O oră întreagă am cotrobăit printre sute de fotografii cu nepoţi şi strănepoţi, fotografii de toate mărimile, de toate tipurile, aruncate fără să respecte o ordine,sfidând parcă trecerea timpului in dezordinea lor.
Chipuri triste,vesele sau străine îmi zâmbeau sincer,altele vag, forţat de sub povara grea a anilor.
Am descoperit pe fundul cutiei o jumătate de poză veche, alb negru, a cărei imagine putea fi încă văzută clar în ciuda amprentei galbene a vremii.
Aceea fusese explozia curiozităţii mele trupeşti din copilărie. O ascunsesem după ce în vacanţa din primul an de şcoală toata vara mă uitam pe furiş la ea. Pe spate nu scria nimic dar asta nu conta . Niciodată nu avusesem curajul să întreb cine era acolo. Ultima dată când am întrebat ceva asemanator a fost cand i-am aratat strabunicii , pe la 11 ani toate actele dintr-un sertar si am inceput s-o intreb cine erau acele persoane ale caror nume aparea acolo.
Ion Avramescu , de exemplu, de care nu auzisem niciodata pana atunci avea acolo un certificat de nastere. Fusese fratele strabunicului meu si murise in razboi. Citeam si pe chipul batranei trezeam atatea durei , atatea zambete crispate incat m-a rugat sa ma opresc. Atunci credeam ca imi ascunde ceva , dar acum inteleg ca era prea dureros sa-i aduc aminte toate acele momente din viata unui om: pastrate in hartii vechi:certificate de nastere, de divort, de deces, de casatorie, scrisori ingalbenite de vreme sau felicitari si carti postale uitate printre vechituri.
In fotografia mea erau infatisate doua femei goale ce coborau impreuna pana la rau. Blonda cu sanii mici isi inmuia picioarele in apa iar bruneta voluptoasa se sprijinea gratios de umerii ei. Ei bine , daca la sapte ani asta era o scena senzuala, acum ea imi inspira mister, pasiune si nu in ultimul rand regret.
Poate ca niciodata nu voi afla cine sunt cele doua femei frumoase si de ce apar ele goale in fotografie dar pot afla ce s-a intamplat in casa aceea, pot afla secretele a trei generatii numai rascolind prin cufere si poduri! Asta ma face sa-mi doresc sa las in urma mea mai mult decat o serie de poze roase de timp si soareci.
Taietura cu foarfeca are forma unui decupaj al unei maini. O mana pe care o vad dar nu exista. Poate fi mana unui barbat dar de ce ar fi vrut cineva sa-l scoata de acolo?
Ce rol ar fi putut avea el?Cine era?
Atatea intrebari se pot naste incercand sa cunosti cate ceva despre originile tale incat ajungi sa uiti de unde ai plecat de fapt.
Astfel, m-am trezit din nou ferici si inconjurat de prieteni si de familie. O familie care nu vrea nimic de la mine....O familie muta care traieste doar in cadre alb-negru...
(va urma)
Optimism
Niciodata in viata mea nu am mai simtit ce am simtit astazi. Atata liniste, atata acceptare...
Pentru prima data am realizat ca traiesc intr-o lume fericita.
Totul se petrecea ca-ntr-un vis, nu intelegeam imic si simteam ca sunt invadat de iluzii.Vedeam ca printr-un ecran de televizor o lume plina de oameni fara esenta, fara dorinte si fara credinte proprii.
Desi plini de incredere in ei insisi se pierd in ceea ce de fapt subconstientul le dicteaza.
Viata inseamna viteza iar viteza inseamna schimbare. NU stiu cati au observat dar eu in aglomeratie retin chipuri, persoane pe care daca le intalnesc in aceeasi zi in diverse locuri imi par familiare.Incep sa imi inspire incredere si asta imi da puterea sa nu ma simt singur.
Stand asa in acea transa imi inchipuiam o aglomeratie de scenarii complicate . Mi se parea ca suntem conectati la o baza de date .Visele sunt biti, viata e miscare, ideile sunt lumina...fericirea e o iluzie.
Am inceput apoi sa ma intreb cati dintre cei din fata mea sunt tristi sau fericiti. Tinerii casatoriti care impingeau caruciorul cu micutul pui de om isi zambeau impliniti. Femeia gravida de la bancomat era senina simergea atent cu o mana pe pantecele in care viata batea la portile lumii. Barbatul la costum care vorbea la telefon foarte detasat si trecea grabit radea si avea un chip foarte senin. Probabil vorbea cu cineva din familie altfel nu ar fi fost atat de detasat. Era fericit.
Batranul cersetor care manca o bucata de paine dintr-o sacosa de cadouri deteriorata privea lipsit de expresie reclama fast-food-ului din colt..."Puisor la rotisor"...era fericit pentru ca avea ce sa manance. Alti tineri treceau distrati prin multimea de oameni si desi ieseau atat de mult in evidenta prin imagine, gestica si vestimentatie treceau aproape fara sa observe nimic.
Incepusem sa ma ridic. Ii priveam de sus , ca pe un joc de lego....O lume plina de dorinte materiale, de retele la care nu sunt conectai roboti ci oamnei.Erau fericiti ca si-au putut lua o masina de spalat in rate, fericti ca si-au luat infimul salariu la timp, fericti ca s-au conectat la internet sau la orice retea de telefonie mobila...fericiti...fericiti...fericiti...
Atunci eu, cum eram daca puteam vedea toate astea?Sa fi fost eu oare singurul om trist din oras sau cel mai fericit pentru ca puteam iubi toate acestea?
Am coborat sa merg dupa parintii mei iar in momentul in care am pasit pe trotuar deja uitasem tot. Mi-am aranjat jacheta si am plecta cu mainile in buzunare si rucsacul in spate ca si cum as fi fost fericit...
Pentru prima data am realizat ca traiesc intr-o lume fericita.
Totul se petrecea ca-ntr-un vis, nu intelegeam imic si simteam ca sunt invadat de iluzii.Vedeam ca printr-un ecran de televizor o lume plina de oameni fara esenta, fara dorinte si fara credinte proprii.
Desi plini de incredere in ei insisi se pierd in ceea ce de fapt subconstientul le dicteaza.
Viata inseamna viteza iar viteza inseamna schimbare. NU stiu cati au observat dar eu in aglomeratie retin chipuri, persoane pe care daca le intalnesc in aceeasi zi in diverse locuri imi par familiare.Incep sa imi inspire incredere si asta imi da puterea sa nu ma simt singur.
Stand asa in acea transa imi inchipuiam o aglomeratie de scenarii complicate . Mi se parea ca suntem conectati la o baza de date .Visele sunt biti, viata e miscare, ideile sunt lumina...fericirea e o iluzie.
Am inceput apoi sa ma intreb cati dintre cei din fata mea sunt tristi sau fericiti. Tinerii casatoriti care impingeau caruciorul cu micutul pui de om isi zambeau impliniti. Femeia gravida de la bancomat era senina simergea atent cu o mana pe pantecele in care viata batea la portile lumii. Barbatul la costum care vorbea la telefon foarte detasat si trecea grabit radea si avea un chip foarte senin. Probabil vorbea cu cineva din familie altfel nu ar fi fost atat de detasat. Era fericit.
Batranul cersetor care manca o bucata de paine dintr-o sacosa de cadouri deteriorata privea lipsit de expresie reclama fast-food-ului din colt..."Puisor la rotisor"...era fericit pentru ca avea ce sa manance. Alti tineri treceau distrati prin multimea de oameni si desi ieseau atat de mult in evidenta prin imagine, gestica si vestimentatie treceau aproape fara sa observe nimic.
Incepusem sa ma ridic. Ii priveam de sus , ca pe un joc de lego....O lume plina de dorinte materiale, de retele la care nu sunt conectai roboti ci oamnei.Erau fericiti ca si-au putut lua o masina de spalat in rate, fericti ca si-au luat infimul salariu la timp, fericti ca s-au conectat la internet sau la orice retea de telefonie mobila...fericiti...fericiti...fericiti...
Atunci eu, cum eram daca puteam vedea toate astea?Sa fi fost eu oare singurul om trist din oras sau cel mai fericit pentru ca puteam iubi toate acestea?
Am coborat sa merg dupa parintii mei iar in momentul in care am pasit pe trotuar deja uitasem tot. Mi-am aranjat jacheta si am plecta cu mainile in buzunare si rucsacul in spate ca si cum as fi fost fericit...
Cerul
Azi a fost frig .Atât de frig încât nu mai puteam să plâng şi două lacrimi de fericire au îngheţat la coada ochiului meu…Pişca gerul şi rău durea frumuseţea acelei veri în care eram doar noi doi â,uniţi printr-ostrânsoare a mâinilor pe care nici azi dacă aş dori n-aş reuşi s-o descriu…
Acum ceasul din perete se zbate între două zile şi un prag de doar două minute mă desparte de o nouă zi.E încă azi,iar în scurt timpazi va deveni ieri şi cu toate astea mâine pare atât de departe!
Iată-mă aici.Aşa cum m-ai lăsat.Păcat că nu poţi vedea cât de multe vânturi şi ploi m-au ros ca pe o stâncă însă iată-mă !Am rămas la fel de nestrămutat.
O dată am jurat că vom fi mereu împreună dar tu…tu ai plecat singură şi au venit în locul ţău zile grele .
E ger şi cerul e atât de senin.Niciodată n-a fost mai senin…Aş ieşi să-l privesc.Aş înfrunta gerul numai să pot privi ceva ce niciodată nu voi putea atinge.Aş înfrunta şi veşnicia numai să pot atinge cerul!
Acum ceasul din perete se zbate între două zile şi un prag de doar două minute mă desparte de o nouă zi.E încă azi,iar în scurt timpazi va deveni ieri şi cu toate astea mâine pare atât de departe!
Iată-mă aici.Aşa cum m-ai lăsat.Păcat că nu poţi vedea cât de multe vânturi şi ploi m-au ros ca pe o stâncă însă iată-mă !Am rămas la fel de nestrămutat.
O dată am jurat că vom fi mereu împreună dar tu…tu ai plecat singură şi au venit în locul ţău zile grele .
E ger şi cerul e atât de senin.Niciodată n-a fost mai senin…Aş ieşi să-l privesc.Aş înfrunta gerul numai să pot privi ceva ce niciodată nu voi putea atinge.Aş înfrunta şi veşnicia numai să pot atinge cerul!
Mâhnire tânără
Mâna…Mâna aceea palidă.O văd coborând pe obrazul meu şi oftez..Mă las cuprins de o mângâiere ce-mi pare a veni de departe acum însă nici nu mă gândesc s-o uit.Cum aş putea să arunc în praful uitării cele cinci degete ce-mi atingeau pleaopele închizându-mi ochii pentru a mă adormi în sărutări buzele cele fierbinţi,şi care coborau apoi,mai reci ca niciodată pe pieptul din care răsunau bătăile puternice ale inimii.
Oh şî ce mult îmi place să visez!O văd venind spre mine cu ochi iscoditori!Plete lungi i-atârnă peste sâni şi nu-mi pot lua ochii de la floarea pe care o răsuceşte în mână.Oh nu!Nu este nicidecum un trifoi cu patru foi sau vre-un suav ghiocel ci e-un mărăcine aprins ce-i împunge mâna firavă sorbind sângele dulce.
Simt durerea înţepăturilor ca şi cum aş trăi în două trupuri deodată.Imi văd sufletul cum iese şi se înnalţă printre ramuri ca să strige către ceruri " De ce noi, Doamne?"Dar ea vine fără teamă râzând şi păşind fără teamă prin iarbă cu mâinile strângând fără frică ciulinul încă plin de răutate.
M-ajunge şi-mi şterge lacrimile cu zâmbetul pe buze.Aş vrea s-o cert dar nu pot .Iau ciulinul mort şi-l strâng în palmă însă spinii nu mai sunt.Tânjesc să iau asupra mea durerea însă nu mă lasa şi când dau s-o iau în braţe ,s-o simt ea mă respinge sărutându-mi numai fruntea şi apoi plecând mă lasă aşa cum am ales să fiu,singur.Singur şi deznădăjduit strângând în mână fără putere un biet ciulin mort.
Oh şî ce mult îmi place să visez!O văd venind spre mine cu ochi iscoditori!Plete lungi i-atârnă peste sâni şi nu-mi pot lua ochii de la floarea pe care o răsuceşte în mână.Oh nu!Nu este nicidecum un trifoi cu patru foi sau vre-un suav ghiocel ci e-un mărăcine aprins ce-i împunge mâna firavă sorbind sângele dulce.
Simt durerea înţepăturilor ca şi cum aş trăi în două trupuri deodată.Imi văd sufletul cum iese şi se înnalţă printre ramuri ca să strige către ceruri " De ce noi, Doamne?"Dar ea vine fără teamă râzând şi păşind fără teamă prin iarbă cu mâinile strângând fără frică ciulinul încă plin de răutate.
M-ajunge şi-mi şterge lacrimile cu zâmbetul pe buze.Aş vrea s-o cert dar nu pot .Iau ciulinul mort şi-l strâng în palmă însă spinii nu mai sunt.Tânjesc să iau asupra mea durerea însă nu mă lasa şi când dau s-o iau în braţe ,s-o simt ea mă respinge sărutându-mi numai fruntea şi apoi plecând mă lasă aşa cum am ales să fiu,singur.Singur şi deznădăjduit strângând în mână fără putere un biet ciulin mort.
Frumoasă şi jucăuşă
Te iubesc! Atât ţi-aş spune acum,şi nimic nu-mi poate schimba părerea despre tine.Stiu că mă minţi dar minţi aşa de frumos încât nimic altceva nu mă scoate din visare decât sărutul tău.Acel sărut pe care parcă mi-l arunci pe buze,şi chiar atunci când îmi doresc să nu te mai opreşti ,mă laşi şi fugi râzând.
Te iubesc şi altceva nu mai vrea să.ţi spun.Când te-am văzut astăzi am rămas o clipă împietrit de uimire .Erai aşa de fericită, că până şi acea aură de îngeraş pe care o porţi după tine începuse să lumineze mai tare.
M-am apropiat şi nici măcar nu te-am sărutat.Am uitat…M-am luat cu vorba şi am uitat să-ţi spun că te iubesc .
Mi-ai vorbit despre nimicuri şi mi-ai zâmbit iar eu am simţit că era tot ce aşteptam de atâta timp .Din când în când îmi luai mâna în palam ta rece şi-mi spuneai despre o superstiţie banală:că tu eşti sinceră şi că mâna ta e mai rece decât a mea din cauza asta.
Azi n-am apucat să te sărut dar mâine…Mâine promit că o să-ţi dau o floare ,să-ţi şoptească ea în locul meu noaptea cât de mult te iubesc!
Te iubesc şi altceva nu mai vrea să.ţi spun.Când te-am văzut astăzi am rămas o clipă împietrit de uimire .Erai aşa de fericită, că până şi acea aură de îngeraş pe care o porţi după tine începuse să lumineze mai tare.
M-am apropiat şi nici măcar nu te-am sărutat.Am uitat…M-am luat cu vorba şi am uitat să-ţi spun că te iubesc .
Mi-ai vorbit despre nimicuri şi mi-ai zâmbit iar eu am simţit că era tot ce aşteptam de atâta timp .Din când în când îmi luai mâna în palam ta rece şi-mi spuneai despre o superstiţie banală:că tu eşti sinceră şi că mâna ta e mai rece decât a mea din cauza asta.
Azi n-am apucat să te sărut dar mâine…Mâine promit că o să-ţi dau o floare ,să-ţi şoptească ea în locul meu noaptea cât de mult te iubesc!
Paj
Taci!Dacă nu taci jur că nu ţin cont de ce voi face!strigai la mine fără să mă asculţi.Cu ce greşisem?Mi-ai spus că sunt pentru tine ca un zid ce nu te lasă să trăieşti aşa cum vrei,nu te fac fericită.Păcat că nu pot să tac şi să te las să mă alungi deşi tăcerea ar fi mai demnă.
Nu are rost să mai vorbesc.Acum cuvintele nu mai vor să iasă din gura mea,căci mi-ai ordonat să încetez să te mai bat la cap şi blestemul dorinţelor tale mă va închide pentru totdeauna într-o linişte aproape de moarte.Imi vei cere să-ti spun că te iubesc şi vei dori să-ţi şoptesc la sân,în timp ce mă săruţi pe frunte ,că te doresc cum trupul şi sufletul meu nu au mai dorit pe nimeni.Dar nu voi putea pentru că voi fi mut!Sunt aşa cum mi-ai poruncit să fiu:pajul tău,umil,iar tu eşti regina mea.
Mi-ajunge să te admir râzând în lumina zilei,şi să te desfăt cu plăcerile noţii ca şi Amor pe frumoasa lui Psyche,iar tu nic măcar să nu-mi şti numele.Si când vei vrea să strig în nemărginire sfintele mele dureri fericit să fiu atunci căci ce rost ar avea să stie o lume întreagă prin câte greutăţi am trecut.Si de va fi într-o zi să plec în lume,să port de grijă altei stăpâne ,te rog să mă laşi în zi de sărbătoare să-ţi port trena cu mândrie ,aşa cum numai un paj poate să o facă .Cine va şti oare că-n inima mea domnea un sentiment mai puternic decât bucuria de a-ţi servi frumuseţea
Nu are rost să mai vorbesc.Acum cuvintele nu mai vor să iasă din gura mea,căci mi-ai ordonat să încetez să te mai bat la cap şi blestemul dorinţelor tale mă va închide pentru totdeauna într-o linişte aproape de moarte.Imi vei cere să-ti spun că te iubesc şi vei dori să-ţi şoptesc la sân,în timp ce mă săruţi pe frunte ,că te doresc cum trupul şi sufletul meu nu au mai dorit pe nimeni.Dar nu voi putea pentru că voi fi mut!Sunt aşa cum mi-ai poruncit să fiu:pajul tău,umil,iar tu eşti regina mea.
Mi-ajunge să te admir râzând în lumina zilei,şi să te desfăt cu plăcerile noţii ca şi Amor pe frumoasa lui Psyche,iar tu nic măcar să nu-mi şti numele.Si când vei vrea să strig în nemărginire sfintele mele dureri fericit să fiu atunci căci ce rost ar avea să stie o lume întreagă prin câte greutăţi am trecut.Si de va fi într-o zi să plec în lume,să port de grijă altei stăpâne ,te rog să mă laşi în zi de sărbătoare să-ţi port trena cu mândrie ,aşa cum numai un paj poate să o facă .Cine va şti oare că-n inima mea domnea un sentiment mai puternic decât bucuria de a-ţi servi frumuseţea
Zana contemporana
Mirosul intepator al alcoolului din discoteca o agita pe Dana.Ritmul greu de manea ii mladia trupul infatisand forme blande.Surplusul de fond de ten se scurgea imbibat in picaturile de transpiratie de pe obraz.Acea miscare fara sens a trupului sub aburii lui Bachus il innecau pe Mihai in contempare.O iubea de mult pe Dana dar niciodata nu se apropiase de ea asa de mult ca acum.O vedea ca pe un demon in marea de trupuri ce se miscau fara rost.Ritmul rasuna infect, ca dintr-un gramofon stricat.Salbatica,Dana,se misca amagindu-l iar soldurile ei se plimbau prin mainile lui ca trupul unei tinere salcii.Ii gusta buzele reci si simtii aburii alcolului izvorand din pieptul ei.Ochii Danei capatau sclipiri demonice in lumina rosie a refectoarelor.Parul ei zbura atingand fata lui Mihai, apoi ,izbindu-se de sanii ei palizi se scurgea prin albia decolteului larg.Miscarile devenisera parte a fiintei lor si se manifestau fara ratiune in acel mediu vicios.Fumul de tigara inunda haosul aruncandu-i intr-o ceata plina de lumini.Dana arunca pe gat ultima picatura de gin tonic incercand parca sa stinga focul ce mistuia lacaşul demonului din ea.Doua trupuri contopite intr-o manifestare vulgara a pasiunii umane in splendoarea mediocritatii ei.
Mihai o contempla.Era oare Dana lui ce vedea sau doar o furie dezlantuita?Nu putea fi ea!Cea pe care el o iubea era excentrica uneori dar nu usuratica!O vedea pierzandu-se intr-o agitatie de miscari unduitoare.Dansand isi flutura bluza iar parul salbatic zbura printre raze se lumina colorata.
...Dar fum a fost Dana,in fum s-a pierdut!Cum pleca Mihai prin multimea de salbaticiuni aflate in plin proces de eliberare a negativitatii Dana se agata cu mainile de un barbat solid si trase cu inflacarare dintr-o sticla cu bere aflata pe tejgheaua barului.Ii acoperi fata cu sarutari strainului si vazandu-l pe Mihai ii intoarse spatele plecand brat la brat cu vlajganul.Bietul tradat ramase cu o lacrima sclipindu-i pe obraz.Realiza intr-un sfarsit ca se afla intr-un loc blestemat,lacasul depravarii ce i-o furase pana si pe Dana,fiinta ce-i dadea speranta mereu.
Cu ce ochi o va mai privii Mihai de-acum pe muza lui?O victima a viciilor sau ca pe un inger decazut in mizera conditiei umana a contemporaneitatii!Iata cavalerul singuratic cautand-o pe Ileana Cosanzeana prin ungherele unei societati ce se autodistruge sub bagheta zanelor dezmatate!
Mihai o contempla.Era oare Dana lui ce vedea sau doar o furie dezlantuita?Nu putea fi ea!Cea pe care el o iubea era excentrica uneori dar nu usuratica!O vedea pierzandu-se intr-o agitatie de miscari unduitoare.Dansand isi flutura bluza iar parul salbatic zbura printre raze se lumina colorata.
...Dar fum a fost Dana,in fum s-a pierdut!Cum pleca Mihai prin multimea de salbaticiuni aflate in plin proces de eliberare a negativitatii Dana se agata cu mainile de un barbat solid si trase cu inflacarare dintr-o sticla cu bere aflata pe tejgheaua barului.Ii acoperi fata cu sarutari strainului si vazandu-l pe Mihai ii intoarse spatele plecand brat la brat cu vlajganul.Bietul tradat ramase cu o lacrima sclipindu-i pe obraz.Realiza intr-un sfarsit ca se afla intr-un loc blestemat,lacasul depravarii ce i-o furase pana si pe Dana,fiinta ce-i dadea speranta mereu.
Cu ce ochi o va mai privii Mihai de-acum pe muza lui?O victima a viciilor sau ca pe un inger decazut in mizera conditiei umana a contemporaneitatii!Iata cavalerul singuratic cautand-o pe Ileana Cosanzeana prin ungherele unei societati ce se autodistruge sub bagheta zanelor dezmatate!
Florile Pastelui
Flori de mai
Soarele îmi lumina calea îmbiindu-mă să privesc natura cum străluceşte şi vibrează de emoţie. Păsările agitate şi îmbătate de mireasma florilor proaspte alergau sub cerul albastru. Mergeam încet, cu gândul departe, la acea lumină caldă care mă binecuvânta. Am deschis poarta şi am intrat gânditor în curtea plină de viaţă unde toate parcă inspirau pace şi calm.Imi parea rau ca trebuia sa parasesc asa de curand casa bunicilor pentru a ma intoarce in orasul asfixiant. Doi pisoi se jucau în grădiniţă şi cum am apărut s-au ascuns speriaţi printre flori. Mă priveau apoi de sub un cerceluş şi am decis să nu-i mai sperii. Bunica noastră abia venise de la biserică iar copilaşii alergau cu flori de cireş în mână râzând şi chicotind ca şi cum n-aş fi fost acolo cu feţele bucuroase şi zulufii în blândă adiere.S-au oprit în faţa mea amândoi, nepoţica şi nepoţelul meu şi m-au privit o clipă ca pe un om care a suferit o minune, o fiinţă renăscută, astfel m-am simţit oglindit în acei ochi mari şi naivi .
Grădina de flori îmi părea acum mică şi încărcată cu o mulţime de nuanţe. Simţeam în nări puternice miresme de zambile şi de liliac cum mă chemau să ies din starea aceea de visare şi să alerg în natura care îmi striga numele neîncetat. Am lăsat tot ce aveam de făcut şi am fugit pe deal, printre pomii înfloriţi alergând şi rupând crengi incărcate ca un nebun. Bătea uşor vântul şi m-am oprit să văd ninsoarea de petale care începea la fiecare adiere mai puternică. Fântâna din deal dormea linştită la umbra salciei triste care plângea deasupra apei iar cumpăna nemişcată părea a fi un străjer care-şi păzeşte stăpâna cu devotament. Am coborât o clipă privirea în iarbă iar când am pornit iar spre deal împins de pofta de a bea o gură de apă rece şi curată m-am oprit deznădăjduit, ca în faţa unei năluci.
O siluetă albă mă privea şi îmi zâmbea ţinându-se cu o mână de găleata plină.Rochia ei era atât de strălucitoare încât părea tesută din acea beţie de raze ce se revărsa anume pentru a colora totul. Nu i-am desluşit chipul decât atunci când mă mai despărţeau zece paşi de acea apariţie angelică. Nu am spus nici un cuvânt şi doar am ajutat-o să ia găleata. M-a lăsat apoi să beau o gură de apă şi m-a privit pentru o secundă aşa cum o făcuseră şi copilaşii, ca pe o minune. Mă întrebam ce e în neregulă cu chipul meu de toată lumea ma fixează şi mă analizează cu suspiciune Am râs şi eu neîndemânatic şi i-am vazut ochii veseli în care tot cerul se vedea mai aproape de mine decât aş fi crezut vreodată. Gândeam că dacă acesta este un vis, atunci ce rost ar mai avea să mă mai trezesc? N-am ştiut de ce nu mi-a răspuns la salut şi de ce mă fixa aşa, cu căldura unei rude. Avea gropiţe în obraji şi mâna mică cu care strângea o margaretă trăda emoţie şi nerăbdare. Eram cuprins de nevoia de a-i sorbi de pe buze un cuvânt. Am stat lângă ea în iarbă şi n-am mai incercat să îi vorbesc decât atunci când mi-a zâmbit din nou.
-Esti de aici? Pe mine mă cheamă Bogdan.Pe tine?
Am rămas uimit de îndrăzneala cu care mă ignora.N-a făcut decât un singur lucru. A dus degetul la gură ca şi cum mi-ar fi cerut să tac. Mi s-a părut din nou aiurea acest gest dar i-am respectat dorinţa şi am încetat să îi mai pun întrebări crezând că o stânjenesc.Mă simţeam ciudat să stau şi să privesc în depărtare alături de o persoană pe care nu o cunoscusem niciodată.Deşi ar fi fost normal să mă ridic şi să plec, era ceva ce mă lega de ea, poate acea frumuseţe curată,cum nu mai vazusem nici măcar în visele mele. Cântecele păsărelelor răsunau în aer şi împrăştiau atâta bucurie, cum nu mai întâlnisem niciodată.Am văzut-o închizând ochii şi strângând din pumni, ca atunci când ar fi vrut să trăiască acel moment cu întregul ei corp. Era o plăcere pe care o simţeai în întreaga ta fiinţă atunci când auzeai trilurile lor ce se puteau asemui cu cele mai cunoscute simfonii. M-am lăsat culcat în iarbă şi ea a făcut acelaşi lucru aşezânu-şi rochia imaculata peste genunchi pentru a-şi acoperii picioarele albe..Era duminică şi toată lumea din sat purta haine de sărbătoare.Tocmai se întorsese de la biserică am bănuit eu văzând veşmintele ei destul de curate pentru o zi de lucru normală. Cădeau petalele de margaretă pe bustul ei şi atunci când rămase ultima îmi arătă floarea mutilată de degetele acelea mici şi chinuite de trudă. Mişcă din cap bucuroasă şi mă lăsă pe mine să rup ultima petală a florii dar eu o pusei departe, între celelalte din buchetul ei. Această copilă popsită la fântână cu mâinile ei galbene, roase de munca pământului era neasemuit de frumoasă şi avea faţa curată ca laptele iar albul veşmintelor aducea a aripi de înger.Mă simţeam lângă ea ca şi cum aş cunoaşte-o de-o viaţă.Frumuseţea ei naturală trezea în mine un fior care îmi zdruncina sufletul făcându-mă să uit de cuvinte. Am aşteptat să-mi spună o vorbă dar am văzut că mă ignora în continuare, de parcă aş fi vorbit cu o fantomă. Se citea pe faţa ei o satisfacţie nemărginită şi parcă înghiţea întreaga privelişte în verdele ochilor ei de zână. Eu nu eram decât un străin care nu făcea parte din universul ei plin de viaţă şi culoare. Se potrivea în acel spaţiu arhaic, în care toate tindeau spre veşnicie, o lume a satului curată, la fel cum florile creşteau hrănindu-se cu seva acelui paradis al primăverii. Rupse trei narcise şi mi le întinse ca să completez buchetul. I-am simţit atingerea degetelor ca o mângâiere de petale în ciuda asprimii pielii ei, apoi luându-mi rămas bun am plecat pe drumul meu .Mirosul florilor părea deosebit. Niciodată aroma narciselor nu-mi păruse mai deosebită. Am privit de două ori în urmă la fata care nici măcar nu-mi spusese la revedere şi am surprins-o urmărindu-mă de lângă fântână cum plec în lumină, departe. Am mirosit iar florile şi am redescoperit acea mireasmă fermecătoare. Nu dispăruse.Pentru prima dată am visat cu ochii deschişi.Mi-am imaginat-o râzând şi alergând printre copacii înfloriţi care-şi scuturau fluturii în părul ei jucăuş. Apoi am căutat cu privirea acea siluetă albă dar nu am mai găsit decât fântâna cu a ei cumpănă împietrită. Mă pierdusem în ochii ei verzi şi căutam să mă regăsesc aşa că am început să alerg iar spre casă strângând florile palide în pumn. Imi părea că o vedeam acum în fiecare ploaie de petale căzută sau o surprindeam privindu-mă de după fiecare copac şi nu ştiam de ce nu o puteam găsi. Eram eu acolo ascuns în privirea ei şi dacă aş fi putut-o găsi i-aş fi strigat să-mi dea sufletul înapoi….Am ajuns la drum după ce am scurtat calea prin iarba proaspătă şi m-am întâlnit cu bătrâna . Mă văzuse cu fata făra nume la fântână şi oprindu-se în dreptul meu îmi făcu semn să mă apropii.
-Sărăcuţa de ea….Ce făcea acolo?
-Fata aceea.Nici nu a vorbit cu mine….Poate că i-a fost ruşine.
Bătrâna mă privi compătimitor şi lăsând găleţile jos îmi spuse încet,să nu poată fi auzită decât de mine:
-Biata de Ana, nici nu aude, nici nu vorbeşte.E mută ca o floare şi cât e de frumoasă! Ai văzut doar cât de minunată e. Păcat!Mare păcat de ea. Bietul popă o fată a avut şi el şi e şi aia mută.
Atunci am înţeles totul şi m-am simţit vinovat. Eu mă puteam bucura de tot ceea ce pentru ea nu exista. Ceea ce vedea era pentru ea mult mai important decât orice, pentru că trăia într-o lume a imaginilor în care eram şi eu închis. De aceea m-am simţit ca un profanator pentru că m-am chinuit inutil să umplu tăcerea ei curată cu nişte cuvinte seci, fără esenţă. Era poate inutil pentru mine acum să încerc să repar lucrurile. Oricum, chiar dacă ar fi apărut în faţa mea atunci nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac. Era atât de frumoasă şi de fericită….M-am oprit din mers şi căutând între florile pe care mi le dăruise am găsit margareta ale cărei petale le rupsese ea una câte una. Ceea ce aveam eu mână nu mai semăna cu o floare. Celelate aveau coroane de petale colorate şi împrăştiau un miros îmbătător, numai biata margaretă mutilată se culcase în palma mea cu tulpina ei aspră şi cu o singură petală albă atârnând uşor. Am înţeles atunci cât de mult semănau cele două, floarea aceea şi Ana. Narcisele semănau cu narcisele, zambilele cu zambilele, numai floricica aceea care odată se hrănise din acelaşi pământ şi care din voia Domnului îşi pierduse frumuseţea devenise unică. Lăsând ultima petală să cadă la picioarele mele şoptii printre buze:
-…mută ca o floare! şi ecoul cuvinelor mele se difuză în întreg trupul meu, ca fiorul unui blestem.
Soarele îmi lumina calea îmbiindu-mă să privesc natura cum străluceşte şi vibrează de emoţie. Păsările agitate şi îmbătate de mireasma florilor proaspte alergau sub cerul albastru. Mergeam încet, cu gândul departe, la acea lumină caldă care mă binecuvânta. Am deschis poarta şi am intrat gânditor în curtea plină de viaţă unde toate parcă inspirau pace şi calm.Imi parea rau ca trebuia sa parasesc asa de curand casa bunicilor pentru a ma intoarce in orasul asfixiant. Doi pisoi se jucau în grădiniţă şi cum am apărut s-au ascuns speriaţi printre flori. Mă priveau apoi de sub un cerceluş şi am decis să nu-i mai sperii. Bunica noastră abia venise de la biserică iar copilaşii alergau cu flori de cireş în mână râzând şi chicotind ca şi cum n-aş fi fost acolo cu feţele bucuroase şi zulufii în blândă adiere.S-au oprit în faţa mea amândoi, nepoţica şi nepoţelul meu şi m-au privit o clipă ca pe un om care a suferit o minune, o fiinţă renăscută, astfel m-am simţit oglindit în acei ochi mari şi naivi .
Grădina de flori îmi părea acum mică şi încărcată cu o mulţime de nuanţe. Simţeam în nări puternice miresme de zambile şi de liliac cum mă chemau să ies din starea aceea de visare şi să alerg în natura care îmi striga numele neîncetat. Am lăsat tot ce aveam de făcut şi am fugit pe deal, printre pomii înfloriţi alergând şi rupând crengi incărcate ca un nebun. Bătea uşor vântul şi m-am oprit să văd ninsoarea de petale care începea la fiecare adiere mai puternică. Fântâna din deal dormea linştită la umbra salciei triste care plângea deasupra apei iar cumpăna nemişcată părea a fi un străjer care-şi păzeşte stăpâna cu devotament. Am coborât o clipă privirea în iarbă iar când am pornit iar spre deal împins de pofta de a bea o gură de apă rece şi curată m-am oprit deznădăjduit, ca în faţa unei năluci.
O siluetă albă mă privea şi îmi zâmbea ţinându-se cu o mână de găleata plină.Rochia ei era atât de strălucitoare încât părea tesută din acea beţie de raze ce se revărsa anume pentru a colora totul. Nu i-am desluşit chipul decât atunci când mă mai despărţeau zece paşi de acea apariţie angelică. Nu am spus nici un cuvânt şi doar am ajutat-o să ia găleata. M-a lăsat apoi să beau o gură de apă şi m-a privit pentru o secundă aşa cum o făcuseră şi copilaşii, ca pe o minune. Mă întrebam ce e în neregulă cu chipul meu de toată lumea ma fixează şi mă analizează cu suspiciune Am râs şi eu neîndemânatic şi i-am vazut ochii veseli în care tot cerul se vedea mai aproape de mine decât aş fi crezut vreodată. Gândeam că dacă acesta este un vis, atunci ce rost ar mai avea să mă mai trezesc? N-am ştiut de ce nu mi-a răspuns la salut şi de ce mă fixa aşa, cu căldura unei rude. Avea gropiţe în obraji şi mâna mică cu care strângea o margaretă trăda emoţie şi nerăbdare. Eram cuprins de nevoia de a-i sorbi de pe buze un cuvânt. Am stat lângă ea în iarbă şi n-am mai incercat să îi vorbesc decât atunci când mi-a zâmbit din nou.
-Esti de aici? Pe mine mă cheamă Bogdan.Pe tine?
Am rămas uimit de îndrăzneala cu care mă ignora.N-a făcut decât un singur lucru. A dus degetul la gură ca şi cum mi-ar fi cerut să tac. Mi s-a părut din nou aiurea acest gest dar i-am respectat dorinţa şi am încetat să îi mai pun întrebări crezând că o stânjenesc.Mă simţeam ciudat să stau şi să privesc în depărtare alături de o persoană pe care nu o cunoscusem niciodată.Deşi ar fi fost normal să mă ridic şi să plec, era ceva ce mă lega de ea, poate acea frumuseţe curată,cum nu mai vazusem nici măcar în visele mele. Cântecele păsărelelor răsunau în aer şi împrăştiau atâta bucurie, cum nu mai întâlnisem niciodată.Am văzut-o închizând ochii şi strângând din pumni, ca atunci când ar fi vrut să trăiască acel moment cu întregul ei corp. Era o plăcere pe care o simţeai în întreaga ta fiinţă atunci când auzeai trilurile lor ce se puteau asemui cu cele mai cunoscute simfonii. M-am lăsat culcat în iarbă şi ea a făcut acelaşi lucru aşezânu-şi rochia imaculata peste genunchi pentru a-şi acoperii picioarele albe..Era duminică şi toată lumea din sat purta haine de sărbătoare.Tocmai se întorsese de la biserică am bănuit eu văzând veşmintele ei destul de curate pentru o zi de lucru normală. Cădeau petalele de margaretă pe bustul ei şi atunci când rămase ultima îmi arătă floarea mutilată de degetele acelea mici şi chinuite de trudă. Mişcă din cap bucuroasă şi mă lăsă pe mine să rup ultima petală a florii dar eu o pusei departe, între celelalte din buchetul ei. Această copilă popsită la fântână cu mâinile ei galbene, roase de munca pământului era neasemuit de frumoasă şi avea faţa curată ca laptele iar albul veşmintelor aducea a aripi de înger.Mă simţeam lângă ea ca şi cum aş cunoaşte-o de-o viaţă.Frumuseţea ei naturală trezea în mine un fior care îmi zdruncina sufletul făcându-mă să uit de cuvinte. Am aşteptat să-mi spună o vorbă dar am văzut că mă ignora în continuare, de parcă aş fi vorbit cu o fantomă. Se citea pe faţa ei o satisfacţie nemărginită şi parcă înghiţea întreaga privelişte în verdele ochilor ei de zână. Eu nu eram decât un străin care nu făcea parte din universul ei plin de viaţă şi culoare. Se potrivea în acel spaţiu arhaic, în care toate tindeau spre veşnicie, o lume a satului curată, la fel cum florile creşteau hrănindu-se cu seva acelui paradis al primăverii. Rupse trei narcise şi mi le întinse ca să completez buchetul. I-am simţit atingerea degetelor ca o mângâiere de petale în ciuda asprimii pielii ei, apoi luându-mi rămas bun am plecat pe drumul meu .Mirosul florilor părea deosebit. Niciodată aroma narciselor nu-mi păruse mai deosebită. Am privit de două ori în urmă la fata care nici măcar nu-mi spusese la revedere şi am surprins-o urmărindu-mă de lângă fântână cum plec în lumină, departe. Am mirosit iar florile şi am redescoperit acea mireasmă fermecătoare. Nu dispăruse.Pentru prima dată am visat cu ochii deschişi.Mi-am imaginat-o râzând şi alergând printre copacii înfloriţi care-şi scuturau fluturii în părul ei jucăuş. Apoi am căutat cu privirea acea siluetă albă dar nu am mai găsit decât fântâna cu a ei cumpănă împietrită. Mă pierdusem în ochii ei verzi şi căutam să mă regăsesc aşa că am început să alerg iar spre casă strângând florile palide în pumn. Imi părea că o vedeam acum în fiecare ploaie de petale căzută sau o surprindeam privindu-mă de după fiecare copac şi nu ştiam de ce nu o puteam găsi. Eram eu acolo ascuns în privirea ei şi dacă aş fi putut-o găsi i-aş fi strigat să-mi dea sufletul înapoi….Am ajuns la drum după ce am scurtat calea prin iarba proaspătă şi m-am întâlnit cu bătrâna . Mă văzuse cu fata făra nume la fântână şi oprindu-se în dreptul meu îmi făcu semn să mă apropii.
-Sărăcuţa de ea….Ce făcea acolo?
-Fata aceea.Nici nu a vorbit cu mine….Poate că i-a fost ruşine.
Bătrâna mă privi compătimitor şi lăsând găleţile jos îmi spuse încet,să nu poată fi auzită decât de mine:
-Biata de Ana, nici nu aude, nici nu vorbeşte.E mută ca o floare şi cât e de frumoasă! Ai văzut doar cât de minunată e. Păcat!Mare păcat de ea. Bietul popă o fată a avut şi el şi e şi aia mută.
Atunci am înţeles totul şi m-am simţit vinovat. Eu mă puteam bucura de tot ceea ce pentru ea nu exista. Ceea ce vedea era pentru ea mult mai important decât orice, pentru că trăia într-o lume a imaginilor în care eram şi eu închis. De aceea m-am simţit ca un profanator pentru că m-am chinuit inutil să umplu tăcerea ei curată cu nişte cuvinte seci, fără esenţă. Era poate inutil pentru mine acum să încerc să repar lucrurile. Oricum, chiar dacă ar fi apărut în faţa mea atunci nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac. Era atât de frumoasă şi de fericită….M-am oprit din mers şi căutând între florile pe care mi le dăruise am găsit margareta ale cărei petale le rupsese ea una câte una. Ceea ce aveam eu mână nu mai semăna cu o floare. Celelate aveau coroane de petale colorate şi împrăştiau un miros îmbătător, numai biata margaretă mutilată se culcase în palma mea cu tulpina ei aspră şi cu o singură petală albă atârnând uşor. Am înţeles atunci cât de mult semănau cele două, floarea aceea şi Ana. Narcisele semănau cu narcisele, zambilele cu zambilele, numai floricica aceea care odată se hrănise din acelaşi pământ şi care din voia Domnului îşi pierduse frumuseţea devenise unică. Lăsând ultima petală să cadă la picioarele mele şoptii printre buze:
-…mută ca o floare! şi ecoul cuvinelor mele se difuză în întreg trupul meu, ca fiorul unui blestem.
O nouă zi…
Miracolul şi bogăţia unei mine in sufletul unui singur cristal;
In miezul unei singure perle
Răcoarea şi scânteierea întregii mări;
Adiere şi miros ,răcoare şi strălucire …
Adevărul cel mai luminos ,cea mai curată
credinţă-toate le- am înţeles sărutându-te.
Robert Browning " (1812-1889),din "Summum Bonum"
Priveam deja de câteva minute bune în depărtare când ai apărut înaintea mea.Era cerul albastru şi strălucea sorele undevad deasupra munţilor ca un rege al lumii iar eu vedeam natura înflorind şî primăvara râzând în orice glas de rândunică.Am aşteptat o veşnicie să ajungi lângă mine.Dincolo de tine nu mai era nimic şi cu cât te apropiai mai mult cu atât simţeam că lumina aceea veselă se prăbuşea în urma ta.Ţi-am citit zâmbetul pe faţă şi instinctiv am surâs şi eu.Te-ai oprit în faţa mea şi pentru a te apăra de razele soarelui şi te-ai uitat la mine râzând ca un copil uimită de tăcerea mea surdă.Apoi mi-ai pus în palmă prima floare în care ai adunat mii de sărutări pentru nopţile reci când nu-mi vei fi alături.
Am zâmbit şi ţi-am adus aminte de buclucaşele cadouri pe care mi le-ai făcut.Toate semnifică pentru mine legături de nestrămutat (tentaţia durerea,devotamentul,sacrificiul)Dacă aş fi plâns astăzi mi-ai fi acoperit lacrimile cu sărutări dulci şi dacă nu ai fi plâns alături de mine mi-ai fi spus cu un surâs compătimitor că "Si mâine e o zi".Am început să repet ca un nebun că nu mai vreau aşa.Că vreau să nu ne mai ascundem,să le spunem tuturor că ne iubim de atâta timp şi să le arătăm că nu ne pot opri.
Şi ce?Cine suntem noi ca lumea să nu ştie ce e între noi?Dar tu nu!Tu mi-ai şoptit din nou la ureche că şi mâine e o zi.Şi am văzut abia atunci că lumea intreagă se prăbuşise sub atingerea paşilor tăi
Am zâmbit ruşinat şi naiv te-am apucat de mână şi în iarba proaspăt răsărită ne-am iubit o oră,o zi,o noapte până când un nou tărâm a răsărit în depărtare.
In stânga noastră luna lumina iar pămâtul albastru şi mic învăluit într-o pătură de vânt plutea pierdut şi debusolat la dreapta ta.Se prăbuşise o lume în neant dar noi am câştigat tot uiversul.Doar ţi-am promis cândva că va veni o vreme în care vom fi doar noi doi.
Aşa ma călătorit iubindu-ne o veşnicie printre aştrii.Am cules din zbor stele mici pe care ţi le-am agăţat în păr şi am suflat spre tine cu pulbere de ceruri.Râdeai şi erai aşa de frumoasă şi pură ca o Evă în grădina Edenului.Şi tocmai când dansai mai frumoasă şi mai fericită în faţa mea totul s-a termiat şi m-am trezit sărutându-te.
Dar de-am face tot ce-mi cântă mie în minte Amor într-o singură zi,ce nevoie am mai avea de mâine?O să cucerim lumea şî o să fim numai noi doi pe o insulă plutitoare departe de răutăţi :O să ne iubim ca doi nebuni ,ca două cântece simultane călătorind prin amintire dar toate acestea altă dată.Şi mâine e o zi.Dar azi nu va mai fi niciodată…
In miezul unei singure perle
Răcoarea şi scânteierea întregii mări;
Adiere şi miros ,răcoare şi strălucire …
Adevărul cel mai luminos ,cea mai curată
credinţă-toate le- am înţeles sărutându-te.
Robert Browning " (1812-1889),din "Summum Bonum"
Priveam deja de câteva minute bune în depărtare când ai apărut înaintea mea.Era cerul albastru şi strălucea sorele undevad deasupra munţilor ca un rege al lumii iar eu vedeam natura înflorind şî primăvara râzând în orice glas de rândunică.Am aşteptat o veşnicie să ajungi lângă mine.Dincolo de tine nu mai era nimic şi cu cât te apropiai mai mult cu atât simţeam că lumina aceea veselă se prăbuşea în urma ta.Ţi-am citit zâmbetul pe faţă şi instinctiv am surâs şi eu.Te-ai oprit în faţa mea şi pentru a te apăra de razele soarelui şi te-ai uitat la mine râzând ca un copil uimită de tăcerea mea surdă.Apoi mi-ai pus în palmă prima floare în care ai adunat mii de sărutări pentru nopţile reci când nu-mi vei fi alături.
Am zâmbit şi ţi-am adus aminte de buclucaşele cadouri pe care mi le-ai făcut.Toate semnifică pentru mine legături de nestrămutat (tentaţia durerea,devotamentul,sacrificiul)Dacă aş fi plâns astăzi mi-ai fi acoperit lacrimile cu sărutări dulci şi dacă nu ai fi plâns alături de mine mi-ai fi spus cu un surâs compătimitor că "Si mâine e o zi".Am început să repet ca un nebun că nu mai vreau aşa.Că vreau să nu ne mai ascundem,să le spunem tuturor că ne iubim de atâta timp şi să le arătăm că nu ne pot opri.
Şi ce?Cine suntem noi ca lumea să nu ştie ce e între noi?Dar tu nu!Tu mi-ai şoptit din nou la ureche că şi mâine e o zi.Şi am văzut abia atunci că lumea intreagă se prăbuşise sub atingerea paşilor tăi
Am zâmbit ruşinat şi naiv te-am apucat de mână şi în iarba proaspăt răsărită ne-am iubit o oră,o zi,o noapte până când un nou tărâm a răsărit în depărtare.
In stânga noastră luna lumina iar pămâtul albastru şi mic învăluit într-o pătură de vânt plutea pierdut şi debusolat la dreapta ta.Se prăbuşise o lume în neant dar noi am câştigat tot uiversul.Doar ţi-am promis cândva că va veni o vreme în care vom fi doar noi doi.
Aşa ma călătorit iubindu-ne o veşnicie printre aştrii.Am cules din zbor stele mici pe care ţi le-am agăţat în păr şi am suflat spre tine cu pulbere de ceruri.Râdeai şi erai aşa de frumoasă şi pură ca o Evă în grădina Edenului.Şi tocmai când dansai mai frumoasă şi mai fericită în faţa mea totul s-a termiat şi m-am trezit sărutându-te.
Dar de-am face tot ce-mi cântă mie în minte Amor într-o singură zi,ce nevoie am mai avea de mâine?O să cucerim lumea şî o să fim numai noi doi pe o insulă plutitoare departe de răutăţi :O să ne iubim ca doi nebuni ,ca două cântece simultane călătorind prin amintire dar toate acestea altă dată.Şi mâine e o zi.Dar azi nu va mai fi niciodată…
Pe cărările vântului
Azi a fost primăvară !A fost primăvară pe oriunde am umblat .Cântau păsărelele singutatice prin pomii înfloriţi .Zburau deasupra mea fluturii care se întreceau cu petalele dar tu nu erai la braţul meu.Am lăsat apa rece să-mi inunde gleznele şi am trecut râul îmbătata de miresme ca sa te caut.Dealul pe care cu drag îl urcam împreunăată mi s-a părut acum asemenea unui munte.Te-am aşteptat o zi întreagă să răsari din ploaia de petale sau să-ţi aud glasul printre sute de triluri strigându-mă ca un copil vesel.
Am rămas atât de departe sperând că te voi găsi undeva încât m-am rătăcit.Am alergat departe şi cu cât fugeam mai repede vedeam în fiecare nor de pe cer,în fiecare copac ,în fiecare umbră de pe chipul tău şi fiecare sunet pe care îl auzeam îmi părea glasul tău.Atât de mult am alergat încât am ajuns acasă când deja noaptea trimisese ziua la culcare.
Toată lumina de peste zi se stinsese iar căldura fusese alungată de un ger aspru.Atunci m-am convins că nu fusese primăvară decât în imaginaţia mea.Ciudat este însă că nu-ţi mai simt lipsa.Te-am căutat o zi întreagă şi am aflat abia pe înserat că te găseam în toate,mai frumoasă ,mai strălucitoare,mai iubită.
E primăvara ta iubito căci de fiecare dată când rostesc numele tău cerul curat îmi potoleşte setea de tine iar cântecul iubirii răsună în urechile mele.
Am rămas atât de departe sperând că te voi găsi undeva încât m-am rătăcit.Am alergat departe şi cu cât fugeam mai repede vedeam în fiecare nor de pe cer,în fiecare copac ,în fiecare umbră de pe chipul tău şi fiecare sunet pe care îl auzeam îmi părea glasul tău.Atât de mult am alergat încât am ajuns acasă când deja noaptea trimisese ziua la culcare.
Toată lumina de peste zi se stinsese iar căldura fusese alungată de un ger aspru.Atunci m-am convins că nu fusese primăvară decât în imaginaţia mea.Ciudat este însă că nu-ţi mai simt lipsa.Te-am căutat o zi întreagă şi am aflat abia pe înserat că te găseam în toate,mai frumoasă ,mai strălucitoare,mai iubită.
E primăvara ta iubito căci de fiecare dată când rostesc numele tău cerul curat îmi potoleşte setea de tine iar cântecul iubirii răsună în urechile mele.
Copila cu ochii albaştri
“Imi place cum mă priveşti…Ai acea expresie de copilă încântată şi-mi pare că mă învălui în toată iubirea ta de fiecare dată când îmi cazi la piept.Apoi mă săruti şi aştepţi o şoaptă să răsune în urechea ta ca un ecou stins…
Sti bine cât îmi place să mă săruţi aşa cum nimeni nu mai ştie.Parcă văd…Imi atingi buzele şi laşi întâi ochii noştri să se stingă iar apoi buzele se prind într-un joc al iubirii oarbe.Sărutul se naşte gradat şi se stinge în acelaşi mod .Simt că vântul mă alintă, că degetele tale sunt nişte simple picături de ploaie pe buzele mele iar ochii tăi nasc cerul şi marea şi toate…
Atât de fragedă şi totuşi atât de puternică.Reuşeşti să îmblânzeşti până şi ura din mine,tu stingi durerea în lacrimi care la un simplu sărut se evaporă de pe obrazul meu lăsându-mă curat ca luna.
Iubesc acei ochi care mă privesc până mă pierd şi îmi zâmbesc până ce ultimul minut se scurge .Mi-aş privie viaţa în ochii tăi o veşnici şi aş zbura departe de negre vremuri ca să te găsesc acolo unde cerul sărută poalele muntelui.
Mâinile tale mă alintă şi-mi place să le simt atingerea când cad încet ca două petale pe pieptul meu.
Imi place să le strâng în palma mea şi să le sărut ca pe două flori ca să simt mirosul dulce de levandă.Totul e pur şi calmul universului îl citesc în atingeile de pe trupul meu gol când suntem singuri sub clar de lună.Si Doamne,cât de mult îmi place să.mi privesc chipul în palmele tale albe şi reci.
Dar cel mai mult îmi place să te am .Să te privesc în faţa mea născută din valurile mării cu părul ud şi blond ca o fiică a mării şi cu trupul gol plutind parcă spre mine.Eu sta şi te privesc uimit ca o stană de piatră iar tu râzi şi în zâmbetul tău nu regăsesc decât îndrăznealea Venerei .
Să ne iubim în mare,să mi te dăruieşti mie şi valurilor şi seara în apus de soare să –mi reciţi la ureche poeme fără sens ştiind că eu nu te ascult,ci că gândul meu te caută încă deasupra mării,acolo unde cerul sărută gleznele Geeei”
Sti bine cât îmi place să mă săruţi aşa cum nimeni nu mai ştie.Parcă văd…Imi atingi buzele şi laşi întâi ochii noştri să se stingă iar apoi buzele se prind într-un joc al iubirii oarbe.Sărutul se naşte gradat şi se stinge în acelaşi mod .Simt că vântul mă alintă, că degetele tale sunt nişte simple picături de ploaie pe buzele mele iar ochii tăi nasc cerul şi marea şi toate…
Atât de fragedă şi totuşi atât de puternică.Reuşeşti să îmblânzeşti până şi ura din mine,tu stingi durerea în lacrimi care la un simplu sărut se evaporă de pe obrazul meu lăsându-mă curat ca luna.
Iubesc acei ochi care mă privesc până mă pierd şi îmi zâmbesc până ce ultimul minut se scurge .Mi-aş privie viaţa în ochii tăi o veşnici şi aş zbura departe de negre vremuri ca să te găsesc acolo unde cerul sărută poalele muntelui.
Mâinile tale mă alintă şi-mi place să le simt atingerea când cad încet ca două petale pe pieptul meu.
Imi place să le strâng în palma mea şi să le sărut ca pe două flori ca să simt mirosul dulce de levandă.Totul e pur şi calmul universului îl citesc în atingeile de pe trupul meu gol când suntem singuri sub clar de lună.Si Doamne,cât de mult îmi place să.mi privesc chipul în palmele tale albe şi reci.
Dar cel mai mult îmi place să te am .Să te privesc în faţa mea născută din valurile mării cu părul ud şi blond ca o fiică a mării şi cu trupul gol plutind parcă spre mine.Eu sta şi te privesc uimit ca o stană de piatră iar tu râzi şi în zâmbetul tău nu regăsesc decât îndrăznealea Venerei .
Să ne iubim în mare,să mi te dăruieşti mie şi valurilor şi seara în apus de soare să –mi reciţi la ureche poeme fără sens ştiind că eu nu te ascult,ci că gândul meu te caută încă deasupra mării,acolo unde cerul sărută gleznele Geeei”
Glasul copacului
Mugur de os şi carne neagră mucegăită..Se-nalţă crengile spre cer şi cu cât sunt mai tinere cu atât aspiră mai sus ca nişte gheare subţiri ce vor să se înfigă în albastrul cerului şi să-l sfâşâie în tăcere pogorând ploaia.
Se-nchină două trupuri reunite într-unul singur sub soare şi rănile reci mustesc de sângele primăverii.
Explozie de ramuri şi gust al tăcerii îmi astupă gura şi îmi usucă pe limbă cuvintele.Zboară păsări vii printre crengile uscate şi răsună din scorbura intunecată ţipetele vrăbiilor moarte şi freamătul de aripi.Cântecul frunzelor căzute mlădie vlăstarele înmugurite ce-şi fură viaţa din acelaşi trunchi .
E martie în afară şi viaţa ţipă din interior cu jale aruncând o lacrimă în plus ,o picătură de lumină.Colţii negrii şi crăpaţi străpung scoarţa uscată şi rânjesc în lumină cerând soarelui să moară.
Uscat e nucul cel bătrân dar s-aşterne sub coroana lui o pată de verdeaţă şi viaţa se scurge uşor prin fiecare ramură înapoi în venele pământului .Şi-o umbră tristă adoarme ce-a fost odată verde.
Ghiocei răsar printre micile fire de iarbă ce tremură de bucurie şi un val de lumină trezeşte petalele unei viorele.
Natura moartă dă naştere unei speranţe însă amintirea nucului de la fereastra mea rămâne vie pentru că foşnetul frunzelor lui n-a murit ,viaţa încă străbate spre tine udându-ţi buzele cu rouă….
Se-nchină două trupuri reunite într-unul singur sub soare şi rănile reci mustesc de sângele primăverii.
Explozie de ramuri şi gust al tăcerii îmi astupă gura şi îmi usucă pe limbă cuvintele.Zboară păsări vii printre crengile uscate şi răsună din scorbura intunecată ţipetele vrăbiilor moarte şi freamătul de aripi.Cântecul frunzelor căzute mlădie vlăstarele înmugurite ce-şi fură viaţa din acelaşi trunchi .
E martie în afară şi viaţa ţipă din interior cu jale aruncând o lacrimă în plus ,o picătură de lumină.Colţii negrii şi crăpaţi străpung scoarţa uscată şi rânjesc în lumină cerând soarelui să moară.
Uscat e nucul cel bătrân dar s-aşterne sub coroana lui o pată de verdeaţă şi viaţa se scurge uşor prin fiecare ramură înapoi în venele pământului .Şi-o umbră tristă adoarme ce-a fost odată verde.
Ghiocei răsar printre micile fire de iarbă ce tremură de bucurie şi un val de lumină trezeşte petalele unei viorele.
Natura moartă dă naştere unei speranţe însă amintirea nucului de la fereastra mea rămâne vie pentru că foşnetul frunzelor lui n-a murit ,viaţa încă străbate spre tine udându-ţi buzele cu rouă….
Bine ati venit pe BogdandelBodysk
Sper sa va placa ceea ce voi publica eu aici. Cred ca am ce spune prin ceea ce scriu si astept parerile voastre despre ceea ce cititi. Multumesc pentru vizita!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
