SIMBOLISTICA ŞI PARTICULARITĂŢILE FANTASTICULUI ÎN NUVELA
DOUĂSPREZECE MII DE CAPETE DE VITE
de MIRCEA ELIADE
DOUĂSPREZECE MII DE CAPETE DE VITE
de MIRCEA ELIADE
Mircea Eliade (1907-1986) este unul dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai epocii literare moderne, alături de care proza românească a evoluat spre postmodernism. Stilul său inovator de a analiza aspecte ale umanului se trage din vasta experienţă a savantului Mircea Eliade. Toate operele sale sunt scrise pe baza unei documentări asidue, care pentru marele istoric al religiilor reprezenta cheia spre realizarea multor proiecte. A scris atât romane de valoare care au reprezentat la vremea lor un fenomen, pentru că se poate vorbi de fenomenul eliadesc, cum ar fi capodopera Maitreyi apărută în 1933 dar şi Romanul adolescentului miop (1924-1925), operă rămasă neterminată, Isabel sau apele diavolului (1929), Intoarcerea din rai (1934), Lumina ce se stinge (1934), Nuntă în cer (1938) cât şi studii critice, având la bază experienţa sa ca doctor în istoria religiilor: Sacrul şi profanul, Traité d’histoire des religions precum şi monumentala lucrare Histoire de croyances et des idées religieuses la care scrie doi ani. Eliade este prin excelenţă un scriitor cu un simţ analitic acut şi de aceea regăsim în operele lui foarte multe idei ale savantului.
El a deschis o nouă perspectivă şi în ceea ce priveşte fantasticul în literatura română. Nuvelele sale de acest gen par a fi o continuare a stilului lui Caragiale (La hanul lui Mânjoală) dar se deosebesc prin unghiul de percepere a relaţiei sacru-profan şi mai ales fantastic-real. În opinia lui Eugen Simion, Mircea Eliade este un scriitor care încearcă să „identifice prezenţa miticului în expresia umană.”. Pentru el sacrul este o altă dimensiune, iar atunci când se creează un punct de întâlnire între cele două lumi, timpul stă în loc. Personajele care sunt prinse în jocul irealului, declanşează conexiunea dintre lumea fantasmelor şi universul profan şi suferă o anomalie, exemple în acest sens fiind Gavrilescu din nuvela La ţigănci şi Iancu Gore, personajul central din nuvela Douăsprezece mii de capete de vite.
Scrisă la Paris, în 1953, nuvela Douăsprezece mii de capete de vite anticipează, prin tematica fantastică- ieşirea din spaţiu şi din timp - nuvela apărută şase ani mai târziu, La ţigănci, şi îl are în centru pe cetăţeanul Iancu Gore din Piteşti, „ om de încredere şi viitor”, care doreşte cu îndârjire să recupereze nişte bani de la un oarecare Păunescu, un funcţionar de la Finanţe. Nuvela are caracter fantastic, sugerat de prezenţa a două planuri temporale şi spaţiale, imposibil de suprapus, neconcordante însă, în acelaşi timp, verosimile, pe care Gore le cunoaşte deopotrivă, fără a putea discerne între ceea ce este real şi ceea ce este, în esenţă, neverosimil. Matei Călinescu afirma că „pentru Eliade, cealaltă lume nu există în mod obiectiv – material, fizic – acolo, aşteptând să fie descoperită, ci reprezintă mai curând o invenţie sau o creaţie, dar una care, paradoxal, absolut misterios, are greutate ontologică.”
Particularitatea fantasticului eliadesc derivă din faptul că acesta nu mai este văzut ca o lume a dezlănţuirii forţelor terifiante, asociată ororii şi opusă cotidianului ci ca o soluţie de a evada din viaţa reală, lipsită de sens, ajungând la adevăratul înţeles al existenţei, sau, în cazul nuvelei mai sus menţionate, de a scăpa de obsesiile adânc impregnate în subconştient.
Nuvela debutează abrupt, cititorul fiind introdus, prin tehnica naratorială omniscientă şi omniprezentă, heterodiegetică, într-o cârciumă, locaş unde Gore cere cu obstinaţie încă o carafă de vin. Starea de beţie poate fi definită drept dereglare a simţurilor, abolirea raţionalului în favoarea iraţionalului prin crearea unui spaţiu paralel realităţii. Cu toate acestea, Eugen Simion respinge soluţia iraţională deoarece, în opinia lui, „personajul trăieşte raţional, coerent, verosimil în două sfere diferite de timp.”
Potrivit Doinei Ruşti, în Dicţionarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade, vinul este elementul ce „anticipează bulversarea spiritului de dinaintea oricărei regenerări”. Aşadar, spaţiul fantastic pe care îl percep simţurile lui Gore reprezintă proiecţia fizică a unei anomalii prezente în subconştient şi declanşate de neputinţa personajului, singur în speţa lui pe lume, de a accepta, din vanitate, că a fost păcălit de Păunescu, amicul său escroc. Regenerarea, scăparea de obsesia ideii de victimă, se produce astfel după ce obsesia atinge punctul culminant: prezenţa unui spaţiu atemporal, sacru, un adăpost antiaerian, în care personajele, madam Popovici şi servitoarea sa Elisaveta, moarte în plan fizic în urma unui bombardament, vorbesc, în mod surprinzător, de acelaşi Păunescu. În opinia aceleiaşi autoare, în opera eliadescă „anomalia nu este sesizată imediat; cel afectat păstrează o iluzorie legătură cu realitatea, suferă un blocaj al ideilor […] orice dereglare a ordinii acceptate deschide calea spre antinomiile lumii cunoscute, semnalează hierofanii, dar cum sacralitatea nu poate fi receptată în normalitate, anomalia este fie trăită cu intensitate şi inconştienţă, fie urmărită cu teamă şi agresivitate.”
Firul epic este relativ simplu: Iancu Gore vine în strada Frumoasei pentru a-l căuta pe Păunescu deoarece acesta din urmă îl înşelase cu trei milioane, promiţându-i scoaterea aprobării de la Finanţe, pentru exportul a douăsprezece mii de capete de vite. Poposeşte mai întâi la o cârciumă de unde află că locatarul din strada Frumoasei, numărul 14, s-a mutat după bombardament. Atrage atenţia faptul că personajul priveşte cu insistenţă ceasul ce indică ora douăsprezece fără sau şi câteva minute. Simbolistica acestei cifre este descifrată de autorii Dicţionarului de simboluri, Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, aceasta semnificând „numărul lumii desăvârşite, combinarea dintre patru, numărul lumii spaţiale, şi trei, numărul timpului sacru”. Nu întâmplător experienţa iniţiatică a lui Gore se naşte în jurul orei douăsprezece, semn că personajul ia contact cu un spaţiu atemporal, sacru, de a cărui prezenţă i-reală nu este, nici o clipă conştient.În opinia Doinei Ruşti, cifra douăsprezece reprezintă simbolul unei perioade încheiate.
Cu toate acestea, Iancu Gore vrea să se edifice dacă, într-adevăr, spusele cârciumarului sunt reale şi, ajungând în faţa casei, sună insistent. Aproape imperceptibil se face trecerea de la planul real la cel fantastic, soneria părând a declanşa, în subconştient, sirena „stridentă, neverosimilă” ce anunţă apropierea unui atac aerian. Speriat, Gore fuge în susul străzii, nescăpând însă de ideea că, dacă ministerul ar aproba ar putea exporta marfa. Ajunge într-un adăpost antiaerian unde întâlneşte trei personaje cu care doreşte să converseze, însă observă, cu stupoare că nimeni nu-i acordă atenţie. Totuşi se încăpăţânează să-şi facă simţită prezenţa, încercând mereu să se introducă în vorbă. El se pierde şi devine incoerent, trădând aceeaşi obsesie care îl măcinase până atunci. Află numele doamnei Popovici şi descoperă că subiectul de discuţie al celor trei era chiar Păunescu, cel care nu-i plătise chiria nici doamnei.Astfel observăm ca obsesia se desfăşoară permanent în subconştientul personajului care face legături imaginare între tot ceea ce i se întâmplă şi obsesia sa pentru escrocul de Păunescu.
Lumina care îl orbeşte pe Gore la ieşirea din adăpostul antiaerian reprezintă „simbolul revelaţiei mistice” după cum afirmă Doina Ruşti. Conform opiniilor aceleiaşi autoare, în studiul Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, cel care se întâlneşte cu lumina şi se recunoaşte în ea dobândeşte un mod de a fi transcendent, el fiind mort pentru lumea normală şi nu mai poate evolua în universul duratei şi al fiinţei. Lumina reprezinta elementul ce face trecerea de la lumea ireala la cea reala.
Lumea în care Gore întâlnise cele trei personaje este identificată potrivit aceleiaşi autoare, cu o lume subterană în care personajul renaşte şi odată ieşit şi cunoscând lumina, poarta spre centrul pământului se închide pentru totdeauna.
Gore trăieşte măcinat de propria sa obsesie chiar şi după ce se întoarce la cârciumă unde pune acel pariu şi află că, ceea ce văzuse, este imposibil de a se fi întâmplat. Tot ceea ce văzuse el se petrecuse cu mult timp în urmă, deoarece din casa cu pricina nu mai rămăsese decât grilajul iar adăpostul fusese distrus de bomba, care o ucisese pe Madam Popovici. Finalul este ambiguu pentru că, odată ce regenerarea lui Gore este completă, el dispare din acel cadru. O nouă intervenţie a mamei care îl striga pe Ionică sugereaza cititorului faptul că trecuse doar un ceas de când Gore trecuse pe la casa cu numarul 14 şi auzise aceaşi femeie strigându-şi copilul.
Ion P. Culianu consideră că personajul principal din Douăsprezece mii de capete de vite nu înţelege că se află în preajma morţii aşa cum nici Gavrilescu din La ţigănci nu realizează acest lucru. Gavrilescu şi Gore sunt oameni banali,care nu pot depăşi condiţia şi se comportă ca nişte mediocrii. Astfel, tot în opinia Doinei Ruşti „cu atât mai mult este pregătit pentru a descoperi misterul cel care nu este interesat de el ,cel care nu-i bănuieşte dimensiunile(...).”Gore, ca şi Gavrilescu sunt caracterizaţi de ignoranţă, datorată lipsei de înţelegere a situaţiei în care se află.
Şi în nuvela de faţă, ca şi în La ţigănci ratarea declanşează revoltă: Gore manifestă această obsesie pentru ratare într-un mod destul de insistent, el nepierzând nici o ocazie de a aminti de Păunescu, cel care îşi permisese să-l înşele. Acest sentiment de eşec total face ca orgoliul lui sa înceapă să se manifeste şi de aceea el se arată foarte mândru de renumele său pe care îl duce la rang de valoare .
După cum spunea Matei Călinescu în opera Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi , reflecţii., supranaturalul irumpe brusc în fluxul vieţii noastre şi ne sfidează ideile despre cauzalitate şi ordine. Cotidianul devine astfel singurul mediu apt să ne protejeze de necunoscut. Fantasticul lui Eliade nu se referă doar la mit, ci aspiră să funcţioneze asemenea lui. Dacă ar fi să cităm teoriile lui C. G. Jung referitoare la vise şi fantasme, am concluziona că asemenea fenomene poartă mesaje codate ale subconştientului. Aşa se explică de ce obsesia lui Gore apare şi în cadrul lumii paranormale, pentru că el se agaţă de ceva real pentru a nu pierde pe deplin legătura cu realitatea. Oamenii măcinaţi de obsesii cum ar fi Gavrilescu şi Gore îşi creează un univers în care subconştientul lucrează făcând legături cu realitatea cotidiană.
Aşadar, supranaturalul este o altă dimensiune a lumii reale în care noi trăim. Eliade a surprins foarte bine acest fapt şi l-a comparat cu aspecte ale mitului, dând naştere unor povestiri fantastice de mare valoare în care trecerea de la real la universul imaginar se face subtil, aproape insesizabil. Astfel de povestiri paranormale ascund realităţi de zi cu zi pentru că şi personajele sale le întâlnim deseori, în cârciumă,în tramvai; sunt oameni banali cufundaţi în mediocritate, care se consideră unici şi speciali în cadrul acestei societăţi superficiale.
El a deschis o nouă perspectivă şi în ceea ce priveşte fantasticul în literatura română. Nuvelele sale de acest gen par a fi o continuare a stilului lui Caragiale (La hanul lui Mânjoală) dar se deosebesc prin unghiul de percepere a relaţiei sacru-profan şi mai ales fantastic-real. În opinia lui Eugen Simion, Mircea Eliade este un scriitor care încearcă să „identifice prezenţa miticului în expresia umană.”. Pentru el sacrul este o altă dimensiune, iar atunci când se creează un punct de întâlnire între cele două lumi, timpul stă în loc. Personajele care sunt prinse în jocul irealului, declanşează conexiunea dintre lumea fantasmelor şi universul profan şi suferă o anomalie, exemple în acest sens fiind Gavrilescu din nuvela La ţigănci şi Iancu Gore, personajul central din nuvela Douăsprezece mii de capete de vite.
Scrisă la Paris, în 1953, nuvela Douăsprezece mii de capete de vite anticipează, prin tematica fantastică- ieşirea din spaţiu şi din timp - nuvela apărută şase ani mai târziu, La ţigănci, şi îl are în centru pe cetăţeanul Iancu Gore din Piteşti, „ om de încredere şi viitor”, care doreşte cu îndârjire să recupereze nişte bani de la un oarecare Păunescu, un funcţionar de la Finanţe. Nuvela are caracter fantastic, sugerat de prezenţa a două planuri temporale şi spaţiale, imposibil de suprapus, neconcordante însă, în acelaşi timp, verosimile, pe care Gore le cunoaşte deopotrivă, fără a putea discerne între ceea ce este real şi ceea ce este, în esenţă, neverosimil. Matei Călinescu afirma că „pentru Eliade, cealaltă lume nu există în mod obiectiv – material, fizic – acolo, aşteptând să fie descoperită, ci reprezintă mai curând o invenţie sau o creaţie, dar una care, paradoxal, absolut misterios, are greutate ontologică.”
Particularitatea fantasticului eliadesc derivă din faptul că acesta nu mai este văzut ca o lume a dezlănţuirii forţelor terifiante, asociată ororii şi opusă cotidianului ci ca o soluţie de a evada din viaţa reală, lipsită de sens, ajungând la adevăratul înţeles al existenţei, sau, în cazul nuvelei mai sus menţionate, de a scăpa de obsesiile adânc impregnate în subconştient.
Nuvela debutează abrupt, cititorul fiind introdus, prin tehnica naratorială omniscientă şi omniprezentă, heterodiegetică, într-o cârciumă, locaş unde Gore cere cu obstinaţie încă o carafă de vin. Starea de beţie poate fi definită drept dereglare a simţurilor, abolirea raţionalului în favoarea iraţionalului prin crearea unui spaţiu paralel realităţii. Cu toate acestea, Eugen Simion respinge soluţia iraţională deoarece, în opinia lui, „personajul trăieşte raţional, coerent, verosimil în două sfere diferite de timp.”
Potrivit Doinei Ruşti, în Dicţionarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade, vinul este elementul ce „anticipează bulversarea spiritului de dinaintea oricărei regenerări”. Aşadar, spaţiul fantastic pe care îl percep simţurile lui Gore reprezintă proiecţia fizică a unei anomalii prezente în subconştient şi declanşate de neputinţa personajului, singur în speţa lui pe lume, de a accepta, din vanitate, că a fost păcălit de Păunescu, amicul său escroc. Regenerarea, scăparea de obsesia ideii de victimă, se produce astfel după ce obsesia atinge punctul culminant: prezenţa unui spaţiu atemporal, sacru, un adăpost antiaerian, în care personajele, madam Popovici şi servitoarea sa Elisaveta, moarte în plan fizic în urma unui bombardament, vorbesc, în mod surprinzător, de acelaşi Păunescu. În opinia aceleiaşi autoare, în opera eliadescă „anomalia nu este sesizată imediat; cel afectat păstrează o iluzorie legătură cu realitatea, suferă un blocaj al ideilor […] orice dereglare a ordinii acceptate deschide calea spre antinomiile lumii cunoscute, semnalează hierofanii, dar cum sacralitatea nu poate fi receptată în normalitate, anomalia este fie trăită cu intensitate şi inconştienţă, fie urmărită cu teamă şi agresivitate.”
Firul epic este relativ simplu: Iancu Gore vine în strada Frumoasei pentru a-l căuta pe Păunescu deoarece acesta din urmă îl înşelase cu trei milioane, promiţându-i scoaterea aprobării de la Finanţe, pentru exportul a douăsprezece mii de capete de vite. Poposeşte mai întâi la o cârciumă de unde află că locatarul din strada Frumoasei, numărul 14, s-a mutat după bombardament. Atrage atenţia faptul că personajul priveşte cu insistenţă ceasul ce indică ora douăsprezece fără sau şi câteva minute. Simbolistica acestei cifre este descifrată de autorii Dicţionarului de simboluri, Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, aceasta semnificând „numărul lumii desăvârşite, combinarea dintre patru, numărul lumii spaţiale, şi trei, numărul timpului sacru”. Nu întâmplător experienţa iniţiatică a lui Gore se naşte în jurul orei douăsprezece, semn că personajul ia contact cu un spaţiu atemporal, sacru, de a cărui prezenţă i-reală nu este, nici o clipă conştient.În opinia Doinei Ruşti, cifra douăsprezece reprezintă simbolul unei perioade încheiate.
Cu toate acestea, Iancu Gore vrea să se edifice dacă, într-adevăr, spusele cârciumarului sunt reale şi, ajungând în faţa casei, sună insistent. Aproape imperceptibil se face trecerea de la planul real la cel fantastic, soneria părând a declanşa, în subconştient, sirena „stridentă, neverosimilă” ce anunţă apropierea unui atac aerian. Speriat, Gore fuge în susul străzii, nescăpând însă de ideea că, dacă ministerul ar aproba ar putea exporta marfa. Ajunge într-un adăpost antiaerian unde întâlneşte trei personaje cu care doreşte să converseze, însă observă, cu stupoare că nimeni nu-i acordă atenţie. Totuşi se încăpăţânează să-şi facă simţită prezenţa, încercând mereu să se introducă în vorbă. El se pierde şi devine incoerent, trădând aceeaşi obsesie care îl măcinase până atunci. Află numele doamnei Popovici şi descoperă că subiectul de discuţie al celor trei era chiar Păunescu, cel care nu-i plătise chiria nici doamnei.Astfel observăm ca obsesia se desfăşoară permanent în subconştientul personajului care face legături imaginare între tot ceea ce i se întâmplă şi obsesia sa pentru escrocul de Păunescu.
Lumina care îl orbeşte pe Gore la ieşirea din adăpostul antiaerian reprezintă „simbolul revelaţiei mistice” după cum afirmă Doina Ruşti. Conform opiniilor aceleiaşi autoare, în studiul Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, cel care se întâlneşte cu lumina şi se recunoaşte în ea dobândeşte un mod de a fi transcendent, el fiind mort pentru lumea normală şi nu mai poate evolua în universul duratei şi al fiinţei. Lumina reprezinta elementul ce face trecerea de la lumea ireala la cea reala.
Lumea în care Gore întâlnise cele trei personaje este identificată potrivit aceleiaşi autoare, cu o lume subterană în care personajul renaşte şi odată ieşit şi cunoscând lumina, poarta spre centrul pământului se închide pentru totdeauna.
Gore trăieşte măcinat de propria sa obsesie chiar şi după ce se întoarce la cârciumă unde pune acel pariu şi află că, ceea ce văzuse, este imposibil de a se fi întâmplat. Tot ceea ce văzuse el se petrecuse cu mult timp în urmă, deoarece din casa cu pricina nu mai rămăsese decât grilajul iar adăpostul fusese distrus de bomba, care o ucisese pe Madam Popovici. Finalul este ambiguu pentru că, odată ce regenerarea lui Gore este completă, el dispare din acel cadru. O nouă intervenţie a mamei care îl striga pe Ionică sugereaza cititorului faptul că trecuse doar un ceas de când Gore trecuse pe la casa cu numarul 14 şi auzise aceaşi femeie strigându-şi copilul.
Ion P. Culianu consideră că personajul principal din Douăsprezece mii de capete de vite nu înţelege că se află în preajma morţii aşa cum nici Gavrilescu din La ţigănci nu realizează acest lucru. Gavrilescu şi Gore sunt oameni banali,care nu pot depăşi condiţia şi se comportă ca nişte mediocrii. Astfel, tot în opinia Doinei Ruşti „cu atât mai mult este pregătit pentru a descoperi misterul cel care nu este interesat de el ,cel care nu-i bănuieşte dimensiunile(...).”Gore, ca şi Gavrilescu sunt caracterizaţi de ignoranţă, datorată lipsei de înţelegere a situaţiei în care se află.
Şi în nuvela de faţă, ca şi în La ţigănci ratarea declanşează revoltă: Gore manifestă această obsesie pentru ratare într-un mod destul de insistent, el nepierzând nici o ocazie de a aminti de Păunescu, cel care îşi permisese să-l înşele. Acest sentiment de eşec total face ca orgoliul lui sa înceapă să se manifeste şi de aceea el se arată foarte mândru de renumele său pe care îl duce la rang de valoare .
După cum spunea Matei Călinescu în opera Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi , reflecţii., supranaturalul irumpe brusc în fluxul vieţii noastre şi ne sfidează ideile despre cauzalitate şi ordine. Cotidianul devine astfel singurul mediu apt să ne protejeze de necunoscut. Fantasticul lui Eliade nu se referă doar la mit, ci aspiră să funcţioneze asemenea lui. Dacă ar fi să cităm teoriile lui C. G. Jung referitoare la vise şi fantasme, am concluziona că asemenea fenomene poartă mesaje codate ale subconştientului. Aşa se explică de ce obsesia lui Gore apare şi în cadrul lumii paranormale, pentru că el se agaţă de ceva real pentru a nu pierde pe deplin legătura cu realitatea. Oamenii măcinaţi de obsesii cum ar fi Gavrilescu şi Gore îşi creează un univers în care subconştientul lucrează făcând legături cu realitatea cotidiană.
Aşadar, supranaturalul este o altă dimensiune a lumii reale în care noi trăim. Eliade a surprins foarte bine acest fapt şi l-a comparat cu aspecte ale mitului, dând naştere unor povestiri fantastice de mare valoare în care trecerea de la real la universul imaginar se face subtil, aproape insesizabil. Astfel de povestiri paranormale ascund realităţi de zi cu zi pentru că şi personajele sale le întâlnim deseori, în cârciumă,în tramvai; sunt oameni banali cufundaţi în mediocritate, care se consideră unici şi speciali în cadrul acestei societăţi superficiale.
Bibliografie:
1.CALINESCU, Matei –Despre Ion P Culianu şi Mircea Eliade.Amintiri,lecturi,reflecţii-Editura Polirom 2002
2.ELIADE, Mircea-La Ţigănci-Ed.Cortex 2000
3. GHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain- Dicţionarul de simboluri vol 1.Editura Artemis Bucureşti
4.RUSTI, Doina-Dicţionar de Simboluri din opera lui Mircea Eliade ediţia a III-a Editura Tritonic Bucureşti,2005
5.SIMION, Eugen-Scriitori români de azi vol 2.Editura Cartea Românească,1976
1.CALINESCU, Matei –Despre Ion P Culianu şi Mircea Eliade.Amintiri,lecturi,reflecţii-Editura Polirom 2002
2.ELIADE, Mircea-La Ţigănci-Ed.Cortex 2000
3. GHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain- Dicţionarul de simboluri vol 1.Editura Artemis Bucureşti
4.RUSTI, Doina-Dicţionar de Simboluri din opera lui Mircea Eliade ediţia a III-a Editura Tritonic Bucureşti,2005
5.SIMION, Eugen-Scriitori români de azi vol 2.Editura Cartea Românească,1976
Postări
2 comentarii:
lasa copiatul d pe toate chestiile..k studiile de caz de la universala...;))
imi pare rau sa aud asta de la tine. am lucrat cu diriga la asta vreo 2 saptamani pt un concurs de eseuri in memoria lui Mircea Eliade. Tu pe vremea aia abia reuseai sa copiezi cate o lucrare la istorie dupa tammy, daramite sa mai faci si studii de caz. Era in cls a 10-a, remember?
Trimiteți un comentariu