Glasul copacului

Mugur de os şi carne neagră mucegăită..Se-nalţă crengile spre cer şi cu cât sunt mai tinere cu atât aspiră mai sus ca nişte gheare subţiri ce vor să se înfigă în albastrul cerului şi să-l sfâşâie în tăcere pogorând ploaia.
Se-nchină două trupuri reunite într-unul singur sub soare şi rănile reci mustesc de sângele primăverii.
Explozie de ramuri şi gust al tăcerii îmi astupă gura şi îmi usucă pe limbă cuvintele.Zboară păsări vii printre crengile uscate şi răsună din scorbura intunecată ţipetele vrăbiilor moarte şi freamătul de aripi.Cântecul frunzelor căzute mlădie vlăstarele înmugurite ce-şi fură viaţa din acelaşi trunchi .
E martie în afară şi viaţa ţipă din interior cu jale aruncând o lacrimă în plus ,o picătură de lumină.Colţii negrii şi crăpaţi străpung scoarţa uscată şi rânjesc în lumină cerând soarelui să moară.
Uscat e nucul cel bătrân dar s-aşterne sub coroana lui o pată de verdeaţă şi viaţa se scurge uşor prin fiecare ramură înapoi în venele pământului .Şi-o umbră tristă adoarme ce-a fost odată verde.
Ghiocei răsar printre micile fire de iarbă ce tremură de bucurie şi un val de lumină trezeşte petalele unei viorele.
Natura moartă dă naştere unei speranţe însă amintirea nucului de la fereastra mea rămâne vie pentru că foşnetul frunzelor lui n-a murit ,viaţa încă străbate spre tine udându-ţi buzele cu rouă….