" Cine-si pierde amintirea propriului trecut isi pierde personalitatea"- Luigi Pirandelo
Ai încercat vreodată bunul meu prieten să descoperi esenţa a ceea ce reprezinţi? Nu vorbesc aici de cine ştie ce filozofie ci vorbesc despre familie, rădăcinile tale, acel trecut care nu-ţi aparţine în mod direct dar care este singura moştenire durabilă.
Suferind de o scurta criză de identitate şi aprins de nevoia de a mă regăsi după multele suferinţe indurate în ultima perioadă am plecat la bunici într-unul din acele weekend-uri când nu aştepţi ca vreun prieten să te caute nici măcar la telefon mai ales ca ai si cerut sa fi lasat in pace. Bunica m-a primit veselă ca-ntotdeauna şi pusă serios să mă ajute să mă trezesc din acea pasă proastă în care mă aflam. Mă simţeam singur şi pustiit de multe probleme ce apăreau pe zi ce trecea si parca lumea devenea din ce in ce mai mica pentru un om care vrea sa fuga pe o insula pustie..
Nu ştiu câti sunt ca mine în acele momente în care dacă ai pus mâna pe o cutie cu vechituri ai senzaţia că ai descoperit cine ştie ce comoară preţioasă. In aşteptarea cinei am găsit în “camera de curat” a bunicii un astfel de obiect.
Această "cameră de curat" are o întreagă filozofie în tradiţia bătrânilor. I se mai spune si "salon" sau "casa mare", prima denumire provenind din faptul ca taranii au urmat exemplul caselor boieresti care aveau o camera de primire numita salon. In acest loc erau primiti oaspetii. Aici este spaţiul mitic interzis, păzit de însuşi Cerberul cu ale sale trei capete şi cu colţii rânjiţi. Nepoţii nu au acces nici măcar pentru câţeva minute.
Asta era pentru mine camera în care mirosea puternic a naftalină şi-mi părea atât de curat totul încât dacă atingeam ceva simţeam imediat că am zgâriat statuia vreunui zeu.
Acolo se afla o canapea deasupra căreia trona imaginea străbunicilor mei şi a bunicii mele aflaţi toţi trei în acelaşi tablou. Părea că diferenţa dintre fiică şi părinţi este de doar 4-5 ani. Târziu am aflat că fusese făcut pe comandă la un fotograf deoarece străbunicul murise deja când bunica devenise pionieră. Aşadar a luat o poză a celor doi din primii ani de căsătorie şi a adăugat chipul fiicei care pe vremea aceea nici nu era născută.
Câtă lumină şi cât zâmbet în acea fotografie de familie dar ce păcat însă că fericirea de pe chipurile lor fusese surprinsă în perioade de timp diferite. Mai e undeva lângă şifonierul imens din lemn masiv un alt tablou pictat însă de data aceasta era al mamei mele. Fusese realizat de o pictoriţă ce lucra ca architect în construcţia barajului de la Siriu. Acelaşi zâmbet, aceeaşi frumuseţe palidă şi totuşi încă vie surprinsa intr-un portret in culorii nenaturale.
În dulapul cu haine, jos se ascundea o cutie veche, aproape mucegăită şi nedeschisă de ani buni.. Am ridicat-o cu ambele mâini şi am pus-o pe pat nerăbdător să aflu ce ascunde. O oră întreagă am cotrobăit printre sute de fotografii cu nepoţi şi strănepoţi, fotografii de toate mărimile, de toate tipurile, aruncate fără să respecte o ordine,sfidând parcă trecerea timpului in dezordinea lor.
Chipuri triste,vesele sau străine îmi zâmbeau sincer,altele vag, forţat de sub povara grea a anilor.
Am descoperit pe fundul cutiei o jumătate de poză veche, alb negru, a cărei imagine putea fi încă văzută clar în ciuda amprentei galbene a vremii.
Aceea fusese explozia curiozităţii mele trupeşti din copilărie. O ascunsesem după ce în vacanţa din primul an de şcoală toata vara mă uitam pe furiş la ea. Pe spate nu scria nimic dar asta nu conta . Niciodată nu avusesem curajul să întreb cine era acolo. Ultima dată când am întrebat ceva asemanator a fost cand i-am aratat strabunicii , pe la 11 ani toate actele dintr-un sertar si am inceput s-o intreb cine erau acele persoane ale caror nume aparea acolo.
Ion Avramescu , de exemplu, de care nu auzisem niciodata pana atunci avea acolo un certificat de nastere. Fusese fratele strabunicului meu si murise in razboi. Citeam si pe chipul batranei trezeam atatea durei , atatea zambete crispate incat m-a rugat sa ma opresc. Atunci credeam ca imi ascunde ceva , dar acum inteleg ca era prea dureros sa-i aduc aminte toate acele momente din viata unui om: pastrate in hartii vechi:certificate de nastere, de divort, de deces, de casatorie, scrisori ingalbenite de vreme sau felicitari si carti postale uitate printre vechituri.
In fotografia mea erau infatisate doua femei goale ce coborau impreuna pana la rau. Blonda cu sanii mici isi inmuia picioarele in apa iar bruneta voluptoasa se sprijinea gratios de umerii ei. Ei bine , daca la sapte ani asta era o scena senzuala, acum ea imi inspira mister, pasiune si nu in ultimul rand regret.
Poate ca niciodata nu voi afla cine sunt cele doua femei frumoase si de ce apar ele goale in fotografie dar pot afla ce s-a intamplat in casa aceea, pot afla secretele a trei generatii numai rascolind prin cufere si poduri! Asta ma face sa-mi doresc sa las in urma mea mai mult decat o serie de poze roase de timp si soareci.
Taietura cu foarfeca are forma unui decupaj al unei maini. O mana pe care o vad dar nu exista. Poate fi mana unui barbat dar de ce ar fi vrut cineva sa-l scoata de acolo?
Ce rol ar fi putut avea el?Cine era?
Atatea intrebari se pot naste incercand sa cunosti cate ceva despre originile tale incat ajungi sa uiti de unde ai plecat de fapt.
Astfel, m-am trezit din nou ferici si inconjurat de prieteni si de familie. O familie care nu vrea nimic de la mine....O familie muta care traieste doar in cadre alb-negru...
(va urma)
Ai încercat vreodată bunul meu prieten să descoperi esenţa a ceea ce reprezinţi? Nu vorbesc aici de cine ştie ce filozofie ci vorbesc despre familie, rădăcinile tale, acel trecut care nu-ţi aparţine în mod direct dar care este singura moştenire durabilă.
Suferind de o scurta criză de identitate şi aprins de nevoia de a mă regăsi după multele suferinţe indurate în ultima perioadă am plecat la bunici într-unul din acele weekend-uri când nu aştepţi ca vreun prieten să te caute nici măcar la telefon mai ales ca ai si cerut sa fi lasat in pace. Bunica m-a primit veselă ca-ntotdeauna şi pusă serios să mă ajute să mă trezesc din acea pasă proastă în care mă aflam. Mă simţeam singur şi pustiit de multe probleme ce apăreau pe zi ce trecea si parca lumea devenea din ce in ce mai mica pentru un om care vrea sa fuga pe o insula pustie..
Nu ştiu câti sunt ca mine în acele momente în care dacă ai pus mâna pe o cutie cu vechituri ai senzaţia că ai descoperit cine ştie ce comoară preţioasă. In aşteptarea cinei am găsit în “camera de curat” a bunicii un astfel de obiect.
Această "cameră de curat" are o întreagă filozofie în tradiţia bătrânilor. I se mai spune si "salon" sau "casa mare", prima denumire provenind din faptul ca taranii au urmat exemplul caselor boieresti care aveau o camera de primire numita salon. In acest loc erau primiti oaspetii. Aici este spaţiul mitic interzis, păzit de însuşi Cerberul cu ale sale trei capete şi cu colţii rânjiţi. Nepoţii nu au acces nici măcar pentru câţeva minute.
Asta era pentru mine camera în care mirosea puternic a naftalină şi-mi părea atât de curat totul încât dacă atingeam ceva simţeam imediat că am zgâriat statuia vreunui zeu.
Acolo se afla o canapea deasupra căreia trona imaginea străbunicilor mei şi a bunicii mele aflaţi toţi trei în acelaşi tablou. Părea că diferenţa dintre fiică şi părinţi este de doar 4-5 ani. Târziu am aflat că fusese făcut pe comandă la un fotograf deoarece străbunicul murise deja când bunica devenise pionieră. Aşadar a luat o poză a celor doi din primii ani de căsătorie şi a adăugat chipul fiicei care pe vremea aceea nici nu era născută.
Câtă lumină şi cât zâmbet în acea fotografie de familie dar ce păcat însă că fericirea de pe chipurile lor fusese surprinsă în perioade de timp diferite. Mai e undeva lângă şifonierul imens din lemn masiv un alt tablou pictat însă de data aceasta era al mamei mele. Fusese realizat de o pictoriţă ce lucra ca architect în construcţia barajului de la Siriu. Acelaşi zâmbet, aceeaşi frumuseţe palidă şi totuşi încă vie surprinsa intr-un portret in culorii nenaturale.
În dulapul cu haine, jos se ascundea o cutie veche, aproape mucegăită şi nedeschisă de ani buni.. Am ridicat-o cu ambele mâini şi am pus-o pe pat nerăbdător să aflu ce ascunde. O oră întreagă am cotrobăit printre sute de fotografii cu nepoţi şi strănepoţi, fotografii de toate mărimile, de toate tipurile, aruncate fără să respecte o ordine,sfidând parcă trecerea timpului in dezordinea lor.
Chipuri triste,vesele sau străine îmi zâmbeau sincer,altele vag, forţat de sub povara grea a anilor.
Am descoperit pe fundul cutiei o jumătate de poză veche, alb negru, a cărei imagine putea fi încă văzută clar în ciuda amprentei galbene a vremii.
Aceea fusese explozia curiozităţii mele trupeşti din copilărie. O ascunsesem după ce în vacanţa din primul an de şcoală toata vara mă uitam pe furiş la ea. Pe spate nu scria nimic dar asta nu conta . Niciodată nu avusesem curajul să întreb cine era acolo. Ultima dată când am întrebat ceva asemanator a fost cand i-am aratat strabunicii , pe la 11 ani toate actele dintr-un sertar si am inceput s-o intreb cine erau acele persoane ale caror nume aparea acolo.
Ion Avramescu , de exemplu, de care nu auzisem niciodata pana atunci avea acolo un certificat de nastere. Fusese fratele strabunicului meu si murise in razboi. Citeam si pe chipul batranei trezeam atatea durei , atatea zambete crispate incat m-a rugat sa ma opresc. Atunci credeam ca imi ascunde ceva , dar acum inteleg ca era prea dureros sa-i aduc aminte toate acele momente din viata unui om: pastrate in hartii vechi:certificate de nastere, de divort, de deces, de casatorie, scrisori ingalbenite de vreme sau felicitari si carti postale uitate printre vechituri.
In fotografia mea erau infatisate doua femei goale ce coborau impreuna pana la rau. Blonda cu sanii mici isi inmuia picioarele in apa iar bruneta voluptoasa se sprijinea gratios de umerii ei. Ei bine , daca la sapte ani asta era o scena senzuala, acum ea imi inspira mister, pasiune si nu in ultimul rand regret.
Poate ca niciodata nu voi afla cine sunt cele doua femei frumoase si de ce apar ele goale in fotografie dar pot afla ce s-a intamplat in casa aceea, pot afla secretele a trei generatii numai rascolind prin cufere si poduri! Asta ma face sa-mi doresc sa las in urma mea mai mult decat o serie de poze roase de timp si soareci.
Taietura cu foarfeca are forma unui decupaj al unei maini. O mana pe care o vad dar nu exista. Poate fi mana unui barbat dar de ce ar fi vrut cineva sa-l scoata de acolo?
Ce rol ar fi putut avea el?Cine era?
Atatea intrebari se pot naste incercand sa cunosti cate ceva despre originile tale incat ajungi sa uiti de unde ai plecat de fapt.
Astfel, m-am trezit din nou ferici si inconjurat de prieteni si de familie. O familie care nu vrea nimic de la mine....O familie muta care traieste doar in cadre alb-negru...
(va urma)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu