Flori de mai
Soarele îmi lumina calea îmbiindu-mă să privesc natura cum străluceşte şi vibrează de emoţie. Păsările agitate şi îmbătate de mireasma florilor proaspte alergau sub cerul albastru. Mergeam încet, cu gândul departe, la acea lumină caldă care mă binecuvânta. Am deschis poarta şi am intrat gânditor în curtea plină de viaţă unde toate parcă inspirau pace şi calm.Imi parea rau ca trebuia sa parasesc asa de curand casa bunicilor pentru a ma intoarce in orasul asfixiant. Doi pisoi se jucau în grădiniţă şi cum am apărut s-au ascuns speriaţi printre flori. Mă priveau apoi de sub un cerceluş şi am decis să nu-i mai sperii. Bunica noastră abia venise de la biserică iar copilaşii alergau cu flori de cireş în mână râzând şi chicotind ca şi cum n-aş fi fost acolo cu feţele bucuroase şi zulufii în blândă adiere.S-au oprit în faţa mea amândoi, nepoţica şi nepoţelul meu şi m-au privit o clipă ca pe un om care a suferit o minune, o fiinţă renăscută, astfel m-am simţit oglindit în acei ochi mari şi naivi .
Grădina de flori îmi părea acum mică şi încărcată cu o mulţime de nuanţe. Simţeam în nări puternice miresme de zambile şi de liliac cum mă chemau să ies din starea aceea de visare şi să alerg în natura care îmi striga numele neîncetat. Am lăsat tot ce aveam de făcut şi am fugit pe deal, printre pomii înfloriţi alergând şi rupând crengi incărcate ca un nebun. Bătea uşor vântul şi m-am oprit să văd ninsoarea de petale care începea la fiecare adiere mai puternică. Fântâna din deal dormea linştită la umbra salciei triste care plângea deasupra apei iar cumpăna nemişcată părea a fi un străjer care-şi păzeşte stăpâna cu devotament. Am coborât o clipă privirea în iarbă iar când am pornit iar spre deal împins de pofta de a bea o gură de apă rece şi curată m-am oprit deznădăjduit, ca în faţa unei năluci.
O siluetă albă mă privea şi îmi zâmbea ţinându-se cu o mână de găleata plină.Rochia ei era atât de strălucitoare încât părea tesută din acea beţie de raze ce se revărsa anume pentru a colora totul. Nu i-am desluşit chipul decât atunci când mă mai despărţeau zece paşi de acea apariţie angelică. Nu am spus nici un cuvânt şi doar am ajutat-o să ia găleata. M-a lăsat apoi să beau o gură de apă şi m-a privit pentru o secundă aşa cum o făcuseră şi copilaşii, ca pe o minune. Mă întrebam ce e în neregulă cu chipul meu de toată lumea ma fixează şi mă analizează cu suspiciune Am râs şi eu neîndemânatic şi i-am vazut ochii veseli în care tot cerul se vedea mai aproape de mine decât aş fi crezut vreodată. Gândeam că dacă acesta este un vis, atunci ce rost ar mai avea să mă mai trezesc? N-am ştiut de ce nu mi-a răspuns la salut şi de ce mă fixa aşa, cu căldura unei rude. Avea gropiţe în obraji şi mâna mică cu care strângea o margaretă trăda emoţie şi nerăbdare. Eram cuprins de nevoia de a-i sorbi de pe buze un cuvânt. Am stat lângă ea în iarbă şi n-am mai incercat să îi vorbesc decât atunci când mi-a zâmbit din nou.
-Esti de aici? Pe mine mă cheamă Bogdan.Pe tine?
Am rămas uimit de îndrăzneala cu care mă ignora.N-a făcut decât un singur lucru. A dus degetul la gură ca şi cum mi-ar fi cerut să tac. Mi s-a părut din nou aiurea acest gest dar i-am respectat dorinţa şi am încetat să îi mai pun întrebări crezând că o stânjenesc.Mă simţeam ciudat să stau şi să privesc în depărtare alături de o persoană pe care nu o cunoscusem niciodată.Deşi ar fi fost normal să mă ridic şi să plec, era ceva ce mă lega de ea, poate acea frumuseţe curată,cum nu mai vazusem nici măcar în visele mele. Cântecele păsărelelor răsunau în aer şi împrăştiau atâta bucurie, cum nu mai întâlnisem niciodată.Am văzut-o închizând ochii şi strângând din pumni, ca atunci când ar fi vrut să trăiască acel moment cu întregul ei corp. Era o plăcere pe care o simţeai în întreaga ta fiinţă atunci când auzeai trilurile lor ce se puteau asemui cu cele mai cunoscute simfonii. M-am lăsat culcat în iarbă şi ea a făcut acelaşi lucru aşezânu-şi rochia imaculata peste genunchi pentru a-şi acoperii picioarele albe..Era duminică şi toată lumea din sat purta haine de sărbătoare.Tocmai se întorsese de la biserică am bănuit eu văzând veşmintele ei destul de curate pentru o zi de lucru normală. Cădeau petalele de margaretă pe bustul ei şi atunci când rămase ultima îmi arătă floarea mutilată de degetele acelea mici şi chinuite de trudă. Mişcă din cap bucuroasă şi mă lăsă pe mine să rup ultima petală a florii dar eu o pusei departe, între celelalte din buchetul ei. Această copilă popsită la fântână cu mâinile ei galbene, roase de munca pământului era neasemuit de frumoasă şi avea faţa curată ca laptele iar albul veşmintelor aducea a aripi de înger.Mă simţeam lângă ea ca şi cum aş cunoaşte-o de-o viaţă.Frumuseţea ei naturală trezea în mine un fior care îmi zdruncina sufletul făcându-mă să uit de cuvinte. Am aşteptat să-mi spună o vorbă dar am văzut că mă ignora în continuare, de parcă aş fi vorbit cu o fantomă. Se citea pe faţa ei o satisfacţie nemărginită şi parcă înghiţea întreaga privelişte în verdele ochilor ei de zână. Eu nu eram decât un străin care nu făcea parte din universul ei plin de viaţă şi culoare. Se potrivea în acel spaţiu arhaic, în care toate tindeau spre veşnicie, o lume a satului curată, la fel cum florile creşteau hrănindu-se cu seva acelui paradis al primăverii. Rupse trei narcise şi mi le întinse ca să completez buchetul. I-am simţit atingerea degetelor ca o mângâiere de petale în ciuda asprimii pielii ei, apoi luându-mi rămas bun am plecat pe drumul meu .Mirosul florilor părea deosebit. Niciodată aroma narciselor nu-mi păruse mai deosebită. Am privit de două ori în urmă la fata care nici măcar nu-mi spusese la revedere şi am surprins-o urmărindu-mă de lângă fântână cum plec în lumină, departe. Am mirosit iar florile şi am redescoperit acea mireasmă fermecătoare. Nu dispăruse.Pentru prima dată am visat cu ochii deschişi.Mi-am imaginat-o râzând şi alergând printre copacii înfloriţi care-şi scuturau fluturii în părul ei jucăuş. Apoi am căutat cu privirea acea siluetă albă dar nu am mai găsit decât fântâna cu a ei cumpănă împietrită. Mă pierdusem în ochii ei verzi şi căutam să mă regăsesc aşa că am început să alerg iar spre casă strângând florile palide în pumn. Imi părea că o vedeam acum în fiecare ploaie de petale căzută sau o surprindeam privindu-mă de după fiecare copac şi nu ştiam de ce nu o puteam găsi. Eram eu acolo ascuns în privirea ei şi dacă aş fi putut-o găsi i-aş fi strigat să-mi dea sufletul înapoi….Am ajuns la drum după ce am scurtat calea prin iarba proaspătă şi m-am întâlnit cu bătrâna . Mă văzuse cu fata făra nume la fântână şi oprindu-se în dreptul meu îmi făcu semn să mă apropii.
-Sărăcuţa de ea….Ce făcea acolo?
-Fata aceea.Nici nu a vorbit cu mine….Poate că i-a fost ruşine.
Bătrâna mă privi compătimitor şi lăsând găleţile jos îmi spuse încet,să nu poată fi auzită decât de mine:
-Biata de Ana, nici nu aude, nici nu vorbeşte.E mută ca o floare şi cât e de frumoasă! Ai văzut doar cât de minunată e. Păcat!Mare păcat de ea. Bietul popă o fată a avut şi el şi e şi aia mută.
Atunci am înţeles totul şi m-am simţit vinovat. Eu mă puteam bucura de tot ceea ce pentru ea nu exista. Ceea ce vedea era pentru ea mult mai important decât orice, pentru că trăia într-o lume a imaginilor în care eram şi eu închis. De aceea m-am simţit ca un profanator pentru că m-am chinuit inutil să umplu tăcerea ei curată cu nişte cuvinte seci, fără esenţă. Era poate inutil pentru mine acum să încerc să repar lucrurile. Oricum, chiar dacă ar fi apărut în faţa mea atunci nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac. Era atât de frumoasă şi de fericită….M-am oprit din mers şi căutând între florile pe care mi le dăruise am găsit margareta ale cărei petale le rupsese ea una câte una. Ceea ce aveam eu mână nu mai semăna cu o floare. Celelate aveau coroane de petale colorate şi împrăştiau un miros îmbătător, numai biata margaretă mutilată se culcase în palma mea cu tulpina ei aspră şi cu o singură petală albă atârnând uşor. Am înţeles atunci cât de mult semănau cele două, floarea aceea şi Ana. Narcisele semănau cu narcisele, zambilele cu zambilele, numai floricica aceea care odată se hrănise din acelaşi pământ şi care din voia Domnului îşi pierduse frumuseţea devenise unică. Lăsând ultima petală să cadă la picioarele mele şoptii printre buze:
-…mută ca o floare! şi ecoul cuvinelor mele se difuză în întreg trupul meu, ca fiorul unui blestem.
Soarele îmi lumina calea îmbiindu-mă să privesc natura cum străluceşte şi vibrează de emoţie. Păsările agitate şi îmbătate de mireasma florilor proaspte alergau sub cerul albastru. Mergeam încet, cu gândul departe, la acea lumină caldă care mă binecuvânta. Am deschis poarta şi am intrat gânditor în curtea plină de viaţă unde toate parcă inspirau pace şi calm.Imi parea rau ca trebuia sa parasesc asa de curand casa bunicilor pentru a ma intoarce in orasul asfixiant. Doi pisoi se jucau în grădiniţă şi cum am apărut s-au ascuns speriaţi printre flori. Mă priveau apoi de sub un cerceluş şi am decis să nu-i mai sperii. Bunica noastră abia venise de la biserică iar copilaşii alergau cu flori de cireş în mână râzând şi chicotind ca şi cum n-aş fi fost acolo cu feţele bucuroase şi zulufii în blândă adiere.S-au oprit în faţa mea amândoi, nepoţica şi nepoţelul meu şi m-au privit o clipă ca pe un om care a suferit o minune, o fiinţă renăscută, astfel m-am simţit oglindit în acei ochi mari şi naivi .
Grădina de flori îmi părea acum mică şi încărcată cu o mulţime de nuanţe. Simţeam în nări puternice miresme de zambile şi de liliac cum mă chemau să ies din starea aceea de visare şi să alerg în natura care îmi striga numele neîncetat. Am lăsat tot ce aveam de făcut şi am fugit pe deal, printre pomii înfloriţi alergând şi rupând crengi incărcate ca un nebun. Bătea uşor vântul şi m-am oprit să văd ninsoarea de petale care începea la fiecare adiere mai puternică. Fântâna din deal dormea linştită la umbra salciei triste care plângea deasupra apei iar cumpăna nemişcată părea a fi un străjer care-şi păzeşte stăpâna cu devotament. Am coborât o clipă privirea în iarbă iar când am pornit iar spre deal împins de pofta de a bea o gură de apă rece şi curată m-am oprit deznădăjduit, ca în faţa unei năluci.
O siluetă albă mă privea şi îmi zâmbea ţinându-se cu o mână de găleata plină.Rochia ei era atât de strălucitoare încât părea tesută din acea beţie de raze ce se revărsa anume pentru a colora totul. Nu i-am desluşit chipul decât atunci când mă mai despărţeau zece paşi de acea apariţie angelică. Nu am spus nici un cuvânt şi doar am ajutat-o să ia găleata. M-a lăsat apoi să beau o gură de apă şi m-a privit pentru o secundă aşa cum o făcuseră şi copilaşii, ca pe o minune. Mă întrebam ce e în neregulă cu chipul meu de toată lumea ma fixează şi mă analizează cu suspiciune Am râs şi eu neîndemânatic şi i-am vazut ochii veseli în care tot cerul se vedea mai aproape de mine decât aş fi crezut vreodată. Gândeam că dacă acesta este un vis, atunci ce rost ar mai avea să mă mai trezesc? N-am ştiut de ce nu mi-a răspuns la salut şi de ce mă fixa aşa, cu căldura unei rude. Avea gropiţe în obraji şi mâna mică cu care strângea o margaretă trăda emoţie şi nerăbdare. Eram cuprins de nevoia de a-i sorbi de pe buze un cuvânt. Am stat lângă ea în iarbă şi n-am mai incercat să îi vorbesc decât atunci când mi-a zâmbit din nou.
-Esti de aici? Pe mine mă cheamă Bogdan.Pe tine?
Am rămas uimit de îndrăzneala cu care mă ignora.N-a făcut decât un singur lucru. A dus degetul la gură ca şi cum mi-ar fi cerut să tac. Mi s-a părut din nou aiurea acest gest dar i-am respectat dorinţa şi am încetat să îi mai pun întrebări crezând că o stânjenesc.Mă simţeam ciudat să stau şi să privesc în depărtare alături de o persoană pe care nu o cunoscusem niciodată.Deşi ar fi fost normal să mă ridic şi să plec, era ceva ce mă lega de ea, poate acea frumuseţe curată,cum nu mai vazusem nici măcar în visele mele. Cântecele păsărelelor răsunau în aer şi împrăştiau atâta bucurie, cum nu mai întâlnisem niciodată.Am văzut-o închizând ochii şi strângând din pumni, ca atunci când ar fi vrut să trăiască acel moment cu întregul ei corp. Era o plăcere pe care o simţeai în întreaga ta fiinţă atunci când auzeai trilurile lor ce se puteau asemui cu cele mai cunoscute simfonii. M-am lăsat culcat în iarbă şi ea a făcut acelaşi lucru aşezânu-şi rochia imaculata peste genunchi pentru a-şi acoperii picioarele albe..Era duminică şi toată lumea din sat purta haine de sărbătoare.Tocmai se întorsese de la biserică am bănuit eu văzând veşmintele ei destul de curate pentru o zi de lucru normală. Cădeau petalele de margaretă pe bustul ei şi atunci când rămase ultima îmi arătă floarea mutilată de degetele acelea mici şi chinuite de trudă. Mişcă din cap bucuroasă şi mă lăsă pe mine să rup ultima petală a florii dar eu o pusei departe, între celelalte din buchetul ei. Această copilă popsită la fântână cu mâinile ei galbene, roase de munca pământului era neasemuit de frumoasă şi avea faţa curată ca laptele iar albul veşmintelor aducea a aripi de înger.Mă simţeam lângă ea ca şi cum aş cunoaşte-o de-o viaţă.Frumuseţea ei naturală trezea în mine un fior care îmi zdruncina sufletul făcându-mă să uit de cuvinte. Am aşteptat să-mi spună o vorbă dar am văzut că mă ignora în continuare, de parcă aş fi vorbit cu o fantomă. Se citea pe faţa ei o satisfacţie nemărginită şi parcă înghiţea întreaga privelişte în verdele ochilor ei de zână. Eu nu eram decât un străin care nu făcea parte din universul ei plin de viaţă şi culoare. Se potrivea în acel spaţiu arhaic, în care toate tindeau spre veşnicie, o lume a satului curată, la fel cum florile creşteau hrănindu-se cu seva acelui paradis al primăverii. Rupse trei narcise şi mi le întinse ca să completez buchetul. I-am simţit atingerea degetelor ca o mângâiere de petale în ciuda asprimii pielii ei, apoi luându-mi rămas bun am plecat pe drumul meu .Mirosul florilor părea deosebit. Niciodată aroma narciselor nu-mi păruse mai deosebită. Am privit de două ori în urmă la fata care nici măcar nu-mi spusese la revedere şi am surprins-o urmărindu-mă de lângă fântână cum plec în lumină, departe. Am mirosit iar florile şi am redescoperit acea mireasmă fermecătoare. Nu dispăruse.Pentru prima dată am visat cu ochii deschişi.Mi-am imaginat-o râzând şi alergând printre copacii înfloriţi care-şi scuturau fluturii în părul ei jucăuş. Apoi am căutat cu privirea acea siluetă albă dar nu am mai găsit decât fântâna cu a ei cumpănă împietrită. Mă pierdusem în ochii ei verzi şi căutam să mă regăsesc aşa că am început să alerg iar spre casă strângând florile palide în pumn. Imi părea că o vedeam acum în fiecare ploaie de petale căzută sau o surprindeam privindu-mă de după fiecare copac şi nu ştiam de ce nu o puteam găsi. Eram eu acolo ascuns în privirea ei şi dacă aş fi putut-o găsi i-aş fi strigat să-mi dea sufletul înapoi….Am ajuns la drum după ce am scurtat calea prin iarba proaspătă şi m-am întâlnit cu bătrâna . Mă văzuse cu fata făra nume la fântână şi oprindu-se în dreptul meu îmi făcu semn să mă apropii.
-Sărăcuţa de ea….Ce făcea acolo?
-Fata aceea.Nici nu a vorbit cu mine….Poate că i-a fost ruşine.
Bătrâna mă privi compătimitor şi lăsând găleţile jos îmi spuse încet,să nu poată fi auzită decât de mine:
-Biata de Ana, nici nu aude, nici nu vorbeşte.E mută ca o floare şi cât e de frumoasă! Ai văzut doar cât de minunată e. Păcat!Mare păcat de ea. Bietul popă o fată a avut şi el şi e şi aia mută.
Atunci am înţeles totul şi m-am simţit vinovat. Eu mă puteam bucura de tot ceea ce pentru ea nu exista. Ceea ce vedea era pentru ea mult mai important decât orice, pentru că trăia într-o lume a imaginilor în care eram şi eu închis. De aceea m-am simţit ca un profanator pentru că m-am chinuit inutil să umplu tăcerea ei curată cu nişte cuvinte seci, fără esenţă. Era poate inutil pentru mine acum să încerc să repar lucrurile. Oricum, chiar dacă ar fi apărut în faţa mea atunci nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac. Era atât de frumoasă şi de fericită….M-am oprit din mers şi căutând între florile pe care mi le dăruise am găsit margareta ale cărei petale le rupsese ea una câte una. Ceea ce aveam eu mână nu mai semăna cu o floare. Celelate aveau coroane de petale colorate şi împrăştiau un miros îmbătător, numai biata margaretă mutilată se culcase în palma mea cu tulpina ei aspră şi cu o singură petală albă atârnând uşor. Am înţeles atunci cât de mult semănau cele două, floarea aceea şi Ana. Narcisele semănau cu narcisele, zambilele cu zambilele, numai floricica aceea care odată se hrănise din acelaşi pământ şi care din voia Domnului îşi pierduse frumuseţea devenise unică. Lăsând ultima petală să cadă la picioarele mele şoptii printre buze:
-…mută ca o floare! şi ecoul cuvinelor mele se difuză în întreg trupul meu, ca fiorul unui blestem.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu